Dusul Social. Extinctia #3

„O plăcere şi o binefacere bine meritata” îşi zise el pe când se întindea în fotoliul atât de comod şi pe bună dreptate denumit „Odihnitorul”. Imediat ce îşi relaxă muşchii şi îşi lăsă capul pe spate, simţi cum o mulţime de ace îi străpung pielea pentru nici o fracţiune de secundă, timp în care nu a avut timp nici să reacţioneze. Fotoliul îi găsea toate terminaţiile nervoase şi descărca asupra lor o cantitate mică de energie, destul cât să îi producă un impuls care era transmis către creier. Creierul era la rândul său complet impregnat cu acele ieşite din fotoliu şi legate la sinapsele cele mai importante ce se realizau în creierul său. De acolo preluau impulsurile trimise către creier şi le stocau în porţiunile creierului care păreau a fi cele mai uzate, cele mai obosite. Aceasta făcea ca în scurt timp, cantitatea de energie de care creierul avea nevoie pentru a funcţiona în parametrii optimi să fie refăcută şi pe lângă aceasta şi o cantitate de rezervă stocată în zona talamusului, undeva între cortex şi cerebel. A urmat apoi scanarea întregului corp în căutarea de nereguli la nivel celular. Unde apăreau celule sau ţesut moarte sau cu anomalii, acestea erau distruse şi locul lor era luat de un nanobot care prelua toate funcţiile respectivei celule. A urmat apoi verificarea integrităţii softului nanobotilor ce coexistau în corpul lui Arian. Era necesară verificarea datorită capacităţii nanobotilor de a acoperii mai multe tipuri de celule. Dacă se întâmpla ca o anumită parte din corp să fie rănită şi să aibă nevoie de asistentă urgentă, nanoboţi care în cazuri normale asigurau anumite funcţii vitale, preluau funcţiile celulelor rănite modificându-şi softul în concordanţă cu necesităţile momentului. Verificarea softurilor acestora nu făcea altceva decât să reseteze şi să marcheze locurile părăsite de către nanoboţi, locuri care ulterior aveau să fie din nou populate cu celulele artificiale. În tot acest timp, impulsurile electrice continuau să fie trimise către terminaţiile nervoase, şi la o frecvenţă înaltă aveau rolul de a relaxa fiecare muşchi, ceea ce permite acestuia să elibereze o cantitate de enzime echivalentă cu cea eliberată în condiţiile unui somn profund şi de durată. De asemenea fibrele colagene din piele erau refăcute şi întărite, iar pielea lui Arian, formată în compoziţie cu o structură de tip XX, tehnologie total nouă pentru protecţie corporală, îi transformau pielea într-o adevărată armură. Apăsarea succesivă a anumitor puncte cheie din corpul acestuia, un cod pe care doar Arian îl cunoştea, dezactiva armură de nanoboţi, permiţând eventualelor intervenţii în interiorul corpului acestuia. Pericolul unei asemenea expuneri era anihilat de protecţia pe care oamenii de genul lui George i-o ofereau, şi pe care tocmai din aceste motive îi ţinea în jurul lui. Ora petrecută sub acţiunea Odihnitorului trecuse ca o secundă în mintea lui Arian, şi visul care i-a fost oferit l-a satisfăcut în întregime. Când s-a ridicat din Odihnitor, o văzu pe Maria cum moţăia şi se chinuia să doarmă pe un scaun lângă el. Nu îşi aducea aminte să o fi rugat să vină să îi supravegheze somnul, dar probabil ca i-a făcut plăcere, aşa că se decise să o lase să mai moţăie până ce avea să pregătească el totul. Dar nu îşi termină bine gândul că sunetul strident al unei alarme o trezi brusc pe Maria, făcând ca scaunul de sub ea să alunece. A căzut speriată la podea dând semne că nu realizează unde se află şi ce caută acolo.
- Computer, motivul pentru care a pornit alarma este...? Arian era chiar curios să vadă cum se descurcă toate sistemele din casă într-un caz real, fără să pară că îi păsa de Măria care era încă la podea. Nu părea a fi prea speriat de faptul că cineva ar fi încercat să treacă de sistemele de securitate pentru a fura ceva.