Apoi au fost chemati!

Se uitau amândoi cu stupoare la imaginea din faţa lor. Nu le venea să creadă. Satelitul din imagine ascundea ceva...ceva impresionant. Niciunul dintre ei nu şi-a dat încă seama ce vrea să însemne acel obiect din spatele satelitului, dar erau siguri că vor afla în curând. Pentru moment savurau sentimentul de explorator încununat de succes. Ecranul era plin de amprente, semn de netăgăduit al disputelor dintre ei. Acesta era jocul lor preferat...să deconspire ceea ce alţii au conspirat. Acum au ajuns la NASA.
- Crezi că vom descoperi ceva aici? spuse Ames descumpănit.
De fiecare dată alegeau să învârtă sticla. Puneau în cerc mai multe opţiuni şi învârteau sticla. De fiecare dată unul dintre ei era dezamăgit.
- E mult mai distractiv să punem un vierme în Pentagon, nu crezi? continuă Ames. Ce putem să găsim la NASA? Sunt cei mai plicticoşi oameni.
- La IRS ce ai găsit? i-a tăiat elanul, scurt, Lewis. Spune-mi că nu ţi-a plăcut cum am delapidat conturile lor...cred că umblă şi acum să dea de urma banilor! Lewis îşi lăsă capul pe spate, râzând în voie.
- Da, a fost un scop caritabil! Am distribuit hrană la o ţară întreagă cu banii aceia. Cel puţin şi-au găsit utilitatea...
- Util, neutil, acum a picat NASA. Trebuie să respectăm regulile jocului, Lewis îl privea încruntat pe Ames.
Au redevenit amândoi serioşi, concentrându-se la imaginea de pe ecran. Nu le plăcea. Vroiau mai mult. Şi-au îndreptat în acelaşi timp privirea înspre un calculator de sub un birou, calculator ce arăta destul de vechi. Praful de pe el arăta cât de rar era folosit.
L-au ridicat cu grijă şi l-au conectat la un monitor. Au încărcat imaginea pe noul calculator. Lewis l-a bătut pe umăr pe Ames, în semn că a făcut o treabă bună.
Ames a ales să rânjească satisfăcut. În curând se juca cu mouse-ul pe ecran, selectând zone ale imaginii, modificând rezoluţii, intensitate, colorit. Îi aplica nenumărate caracteristici imaginii, iar dacă nu îi plăcea rezultatul, renunţa şi o lua de la capăt, aplicându-i un alt set de caracteristici. Deşi părea a alege caracteristicile pe care să le aplice imaginii întâmplător, Ames le făcea după un algoritm relativ simplu. Dacă nu îi convenea rezultatul, repeta algoritmul. Putea să aleagă să înceapă de la început, sau să folosească noua imagine pe post de bază.
Lewis a mimat un căscat prelung.
- Încep să mă plictisesc, spuse Lewis căscând zgomotos încă o dată. Credeam că te pricepi să foloseşti jucăria asta...
- Nu mai durează mult, Lewis, ai puţină răbdare! Ames nu-şi îndepărtă privirea de pe ecran. Imaginea începea să prindă o formă.
Dar Lewis privea deja de ceva vreme cu vădit interes schimbările de pe ecran.
- Gata! Am terminat! Ames şi-a frecat mâinile satisfăcut, privind la noua imagine.
Câteva momente, amândoi au analizat atenţi ceea ce vedeau în faţa lor.
- Crezi că mai ştie cineva de acest lucru? întrebă speriat Ames.
- Dacă ar fi ştiut, atunci fii sigur că nu ar fi făcut-o publică! Posibil ca...
- Lewis, îl întrerupse Ames, nu a făcut-o nimeni publică. Tu le-ai spart serverul şi ai extras-o de acolo. De altfel ai venit cu o mulţime de alte imagini asemenea.
- Da, mă întreb acum dacă cumva şi celelalte imagini ascund câte ceva...
Ames nu a mai zis nimic, şi a ales să privească mai departe la ciudăţenia de pe ecran. În imagine era Saturn cu unul dintre sateliţii săi. O poză reuşită de altfel, dar în aceste momente nu conta acest lucru. Ce le atrăgea privirile la amândoi era forma ce se ascundea în spatele satelitului. Formă care datorită măiestriei lui Ames se vedea foarte clar acum.
Jumătate din navă ieşea din umbra satelitului. Avea o formă compactă, semănând cu un Zeppelin. Cel puţin aşa i-a trecut lui Lewis prin cap.
- Mai poţi oare să măreşti puţin aici? întrebă Lewis atingând cu degetul ecranul pentru a-i arăta lui Ames un punct de pe fuselajul acelei misterioase şi fascinante nave.
- Încerc, spuse Ames, scărpinându-se gânditor în vârful capului.
Începu din nou să se joace cu imaginea. Pe măsură ce imaginea devenea tot mai clară, feţele celor doi exprimau o tot mai mare surprindere.
- Nu se poate...Ames, asta este de departe cea mai importantă descoperire a noastră! Trebuie să facem ceva în privinţa asta!
- De ce Benjamin Franklin? De ce neapărat acest nume? Ames privea în continuare intrigator imaginea.
Lewis era cel practic. Era mereu cel cu sânge rece. El realiza orice masterplan. De data aceasta se vedea pus într-un impas prea mare. Nu ştia cum să reacţioneze.
- Dacă nu este din timpul nostru? încercă el timid o ipoteză.
- Chiar şi dacă nu ar fi, începu Ames hotărât, dar nu reuşi să îşi termine cuvântarea.
- Închide repede, şopti precipitat Lewis la Ames. Se aud paşi pe scări!
O forfotă febrilă i-a prin pe amândoi. Au ascuns calculatorul, imaginea, pozele, şi s-au aruncat în faţa laptopului rămas deschis.

- La masă dragii mei, gata cu jocurile! femeia frumoasă din faţa uşii se uita cu dragoste la cei doi copii, unul de cinci ani şi celălalt de aproape şase ani şi jumătate, stând concentraţi în faţa unui laptop...

Molecula Vieţii de Apoi I

Deschise cu greu ochii întrebându-se unde se află. A încercat să îşi mişte capul, dar o durere îngrozitoare i-a parcurs zona frontală. „Ce dracu se întâmplă cu mine?”. Suportând durerea în speranţa că e ceva trecător, se ridică uşor într-un cot, acomodânu-şi privirea cu semiobscuritatea din încăpere. Nimic deosebit, nimic frumos, nimic ce ar putea să îi ofere indicaţii despre locul unde se află. Imaginile i se perindară prin faţa ochilor într-o fracţiune de secundă.
-Nu ar trebui să îl sedăm? Întrebă un doctor aplecat asupra lui, cu un bisturiu în mână.
-Nu, în nici un caz, spuse o voce a cărei faţă nu intra în raza lui vizuală. Trebuie să îl lăsăm să simtă tot... e necesar pentru corpul lui şi pentru sistemul neuronal să parcurgă toate etapele.
-Bine, fie cum zici tu, dar dacă ceva se întâmplă, vina e a ta!
„Ce naiba?!?” Imaginile pe care tocmai le văzuse, cei doi doctori, nu îi oferiseră decât o mai mare bulversare. În continuare nu ştia ce căuta acolo şi ce au încercat cei doi să facă. Simţea că îi explodează capul, dar cu toate acestea a încercat să se ridice. O grimasă de durere l-a aruncat înapoi în cerceafurile murdare. Fiecare muşchi, fiecare enzimă, fiecare celulă, fiecare moleculă din corpul lui îi provocau durere. A rămas o perioadă răstignit pe spate, cu ochii în tavan. Atunci a reuşit să observe camera de luat vederi care se afla într-un colţ, îndreptată înspre el. Ledul roşu intermitent îi arăta că se transmiteau imaginile către un receptor. Tot atunci a mai văzut şi aparatele din partea dreaptă a patului, aparate la care era legat şi patru perfuzii de diferite culori ale căror tuburi intrau sub pătură.
-Nu are ce să se întâmple!
-Da, Chris, pentru tine totul e foarte simplu. Gândirea ta bivalentă îţi permite să priveşti tot ce se întâmplă într-un mod dualist.
-Fii serios, în cazul acesta nu e nimic care să merite mai multă atenţie decât ofeream înainte.
-Trăieşti sau mori, nu ? Parcă aceste e sloganul tău în aceste cazuri! Ambii doctori se opriră pentru moment privind ochii speriaţi şi injectaţi ai celui de pe pat.
-Uită-te şi tu la el! spuse Chris, vocea de mai devreme, în continuare fără chip. A ales să participe la acest eveniment doar pentru că e un idealist! Crezi că dacă va trăi va putea să schimbe ceva? Va putea să îşi ducă la capăt idealurile?
-Probabil că va încerca...
Bisturiul i-a provocat o durere care rapid s-a transformat în panică.

Din nou imaginile i-au invadat creierul, făcându-l să se întrebe ce s-a întâmplat cu el acolo. „Despre ce eveniment vorbeau cei doi doctori, şi cine erau cei doi?” O mulţime de întrebări şi nici un răspuns evident. Nu putea să îşi aducă aminte nimic. Mişcările îi erau limitate, iar pentru că imaginile nu au mai apărut, a ales să închidă ochii şi să se lase pradă somnului.
S-a trezit avându-i din nou pe cei doi doctori deasupra lui. Iniţial a crezut că e sub influenţa viziunilor de mai devreme, dar lipsa instrumentelor, şi a măştilor celor doi i-au arătat că e din nou în acea cameră sinistră şi în continuare legat la o mulţime de aparate. Durerea a dispărut, ceea ce i-a permis să îşi mişte membrele în voie.
-A revenit, spuse Chris, vocea care într-un final a primit un chip.
-Bun, bun! se simţea exultare şi excitare în glasul celuilalt. Ce crezi că ar trebui să facem acum? continuă el aproape şoptit.
-Continuăm aşa cum am stabilit, Alex! Avem nevoie de el ca să plecăm de aici, adu-ţi aminte!
-Da, da!
-Chris! Alex îl trase pe Chris de braţ, ducându-l câţiva paşi mai încolo. Nu ştiu dacă pot să continui jocul acesta. Poate ar fi mai bine dacă ştie ce se întâmplă!
-Fii serios, Alex! pufăi Chris la auzul acestui nonsens. Nu contează ceea ce e, ci menirea pe care i-am oferit-o, adu-ţi aminte asta!
Realiza că era vorba despre el, dar nu ştia despre ce vorbeau cei doi. I-a catalogat rapid, oferindu-le fiecăruia câteva caracteristici, dar fără să ştie de ce făcea acest lucru. Chris era cel autoritar, liderul dintre cei doi, deşi a presupus că inteligenţa mai mare aparţinea celui numit Alex. Acesta pe de altă parte părea să fie puţin dezechilibrat din punct de vedere emoţional, ceea ce îi conferea lui Chris un anumit control asupra lui. De asemenea deciziile stăteau în mâna lui Chris, Alex fiind consultat doar formal în legătură cu diferite probleme, mai ales că aparţinea tagmei celor sceptici.
O zguduitură destul de puternică, urmată de firicele de praf prelingându-se din fisurile tavanului încăperii i-au făcut pe cei doi doctori să se privească speriaţi.
-Se pare că a început! Haide să îl decuplăm de la aparate.
-Eşti sigur că e pregătit, Chris?
-Nu prea avem de ales, nu-i aşa? Adică, analizează şi tu puţin problema în care suntem băgaţi! Vezi o altă cale de scăpare? mişcarea de la stânga la dreapta a capului lui Alex a confirmat că nu avea altă soluţie.
-Bun atunci! Pregăteşte-te te rog să îi administrezi injecţia finală...dacă trecem cu bine de pasul acesta, mai avem o şansă. Chris s-a oprit puţin, uitându-se pierdut în ochii pacientului. Acesta la rândul lui îl privea mirat, fiind total în necunoştinţă de cauză.

O femeie frumoasă dormea lângă el, într-o cameră aranjată, într-un pat curat şi mare. Poza de pe noptieră şi câinele de la piciorul patului îi aduseră aminte unde se află. Se întoarse către femeie şi o mângâie tandru pe obraz. Uşa de la cameră trântită de perete l-au făcut să tresară şi să se pregătească de atac, dar în cameră au dat buzna doi copii de vârste apropiate. Poza de pe noptieră îi confirmă ceea ce deja ştia. Soţia lui se trezise şi ea, şi acum se juca cu copiii care săriseră vioi în pat. Se întinse către el şi îl sărută de bună dimineaţa.
A deschis ochii. Îl dureau din nou, dar de data aceasta era o durere mult mai suportabilă.
-Ce naiba mi-aţi făcut? se adresă el celor doi doctori care îl priveau mai mult speriaţi.
-E bine! a răsuflat Chris uşurat. Am reuşit!
-Ce aţi reuşit? Unde sunt? Ce mi-aţi făcut?
-În primul rând, interveni Alex, va trebui să continui să accepţi ceea ce am discutat înainte...
-Dacă aş şti ce am discutat înainte, probabil că mi-ar fi uşor să duc o discuţie cu voi! se uita în continuare încruntat la cei doi doctori care la rândul lor se uitau la el savurând din plin victoria.

Au ieşit amândoi din încăpere, fără să zică nimic, lăsându-l în continuare pe pacientul lor într-o semiobscuritate cognitivă. Era necesar să fie confuz şi era necesar să încerce să descopere singur cât mai mult din ceea ce s-a întâmplat înainte de a interveni ei.
-Chris, timpul nu ţine cu noi! Adu-ţi aminte cum am fost depăşiţi de cealaltă realitate data trecută! Nu ne mai permitem să o ratăm încă o dată!
-Mda...aşa e, mormăi Chris gânditor.
Evoluţia...gândurile lui Chris îl îndepărtară pe acesta de vorbele partenerului lui. Evoluţia...evoluţia a fost cea care i-a aruncat în această situaţie şi acum se pare că tot evoluţia are să îi şi scoată din ea. Cu câteva luni în urmă erau doi tineri doctori fizicieni respectaţi în comunitatea lor mai ales datorită numeroaselor lor încercări de a separa timpul. Urmăreau să creeze falii în continuitatea spaţiu-timp pentru a delimita şi a accesa ideea de „univers paralel”. Încercările lor au fost încununate de succes doar până la delimitare. Premiul Nobel primit i-a impulsionat şi mai mult în continuarea muncii lor. Chris îşi aducea aminte de primul cobai pe care l-au trimis într-o realitate paralelă. Informaţiile primite de la acesta aparţineau unei miimi de secundă, timp în care cobaiul a fost prins între cele două realităţi. A fost de ajuns pentru a realiza că e posibila trecerea. Mai departe totul s-a petrecut atât de repede...A apărut Alex cu ideea lui de a folosi un costum format din particule exotice ţinute apropiate de un câmp de unde electromagnetice emanate de către chiar creierele lor. Acest costum ar fi trebuit să le permită să stea agăţaţi destul între realităţi încât să poată să observe, să culeagă informaţii şi să revină înapoi. Ideea s-a dovedit a fi bună, dar minutul petrecut în ambele realităţi a consumat costumul de materie exotică. Cei prezenţi au asistat neputincioşi la trecerea celor doi colegi dintr-o realitate în alta. Au văzut timpul distorsionându-se, au vazut corpurile lor transformate în praf molecular, au văzut norul creat absorbit în cealaltă dimensiune.
Amândoi au rămas uimiţi când au văzut universul paralel. Totul în jurul lor se mişca foarte repede, totul se modifica, se altera, murea sau se năştea. Nu ştiau ce să creadă, ce se întâmplă. Au crezut că se aflau într-o lume în care totul se petrecea foarte repede, în care timpul cunoştea alte limite sau caracteristici. Asta până când cineva s-a oprit din mişcare în apropierea lor. Spre surprinderea lor, era umanoid.
Îi studia atent, mişcându-şi în mod continuu buzele. Părea că vorbeşte cu el însuşi, dar de fapt s-a dovedit în curând că era un mijloc de comunicare, deşi cei doi nu au văzut nici un aparat ataşat de corpul umanoidului. În scurt timp, se văzură înconjuraţi de o mulţime de umanoizi, buzele tuturor mişcându-se, dar fără să scoată vreun sunet. Sunet...atunci au realizat amândoi că nu se auzea nici un sunet, nici o adiere, nici o şoaptă. Unica explicaţie pe care o găsiră atunci a fost mişcarea continuua şi viteza cu care se deplasa timpul în acel univers.
Cel care s-a oprit primul se apropia acum de ei, deloc ameninţător. Părea a fi un om blând, nu prea bătrân, dar destul de înţelept pentru a acţiona corect în asemenea situaţii. Le-a pus câte o mână pe umăr şi a închis ochii. Următorul moment a însemnat începutul aventurii lor.
S-au trezit în mijlocul acelei mişcări rapide pe care o văzuseră mai devreme. De data aceasta puteau ei să îi vadă pe cei care se opriseră mai devreme lângă ei pentru a-i observa. Păreau a fi stane de piatră. Apoi vedeau cum îşi revin la normal, unul câte unul. Nu puteau decât să presupună că au intrat şi ei în mişcarea normală.
-Cine sunteţi şi de unde veniţi?
Chris îşi aduse aminte că întrebarea aceasta a adus cu ea un şir lung de alte întrebări, şi apoi încă multe altele. Apoi au urmat demonstraţiile, după ce umanoizii, specia numită Prels, au aflat că cei doi erau oameni de ştiinţă veniţi dintr-o altă dimensiune. Au vrut să vadă dacă înţeleg tehnologia lor, ceea ce s-a dovedit a fi un succes total, aceasta asemănându-se într-o mare măsură cu cea de pe Pământ. Chris şi Alex nu au putut decât să presupună că şi în această realitate, oamenii erau tot oameni, deşi mai evoluaţi. Au avut noroc, spuneau ei la un moment dat, că nu au accesat un univers paralel din trecut, din starea incipientă a dezvoltării umane. Nu ar mai fi dispus de tehnologia şi uneltele necesare pentru a încerca să îşi croiască un drum de evadare înspre dimensiunea lor.

Molecula Vieţii de Apoi II

Întreaga structură se cutremură. De data aceasta, imaginile din capul lui erau clare şi cu multă plăcere a constatat că se putea mişca liber. Nici măcar nu mai era legat de pat. Şi-a scos toţi electrozii prin care era legat la aparate, pregătindu-se să coboare din patul înalt de spital. O explozie puternică l-a lipit de peretele din spate, tăindu-i respiraţia. Urechile îl dureau şi inima îi bătea puternic în piept. Praful ridicat, mirosul de fum şi lipsa oxigenului l-au dus în pragul leşinului. A văzut tatuajul de pe mână cu puţin înainte ca ochii să îi fie acoperiţi de vălul roşu. L-a atins uşor, o mişcare instinctivă, neştiind de ce face acest lucru. A început de la primul cadran, urmând apoi hiperbola ce cobora intersectând un punct verde. Pe măsură ce degetul său urmărea linia hiperbolei, aceasta îşi schimba culoarea într-un auriu strălucitor pentru ca apoi să revină la starea iniţială. A atins cu teamă punctul verde, chinuindu-se să mai rămână conştient pentru a vedea ce urmează să se întâmple. Simţea că ceva important are să urmeze, dar nu ştia exact ce.
Totul în jurul lui a început să alerge, să se mişte cu o viteză mult prea mare pentru creierul care părea a nu fi capabil să perceapă ceva. S-a ridicat de jos, în timp ce corpul lui începea să fie acoperit de un costum. Inflexiunile costumului, tendinţa acestuia de a străluci l-a dus cu gândul la hiperbola de pe mâna sa, acum acoperită. Cu toate acestea, în acelaşi loc, costumul a păstrat un punct verde. A pus degetul pe punct. Lumea a revenit la viteza normală.
-Anel! De unde ai apărut? Chris l-a întâmpinat cu braţele deschise.
-Nu ştiu ce s-a întâmplat! deşi vroia să fie speriat, experienţa prin care tocmai trecuse o găsise mai mult decât plăcută.
-Ai descoperit costumele, ai descoperit o parte din tine! Chris îl luă de braţ şi îl trase înspre un colţ al camerei, plină de altfel de doctori în halate albe, aplecaţi toţi asupra unui pacient.
-Nu trebuie să ştie nimeni ce s-a întâmplat, spuse Chris surescitat, şoptindu-i la ureche. M-ai înţeles? Nimeni, nimeni nu trebuie să ştie cine eşti tu, sau ce e cu gândurile tale. Păstrează-le pentru tine, pentru noi. Adu-ţi aminte scopul pentru care exişti...
-Dar nu îl...
-Ba îl ştii, doar că deocamdată nu vrei să accepţi...corpul tău nu vrea să accepte!
Chris îl privi în ochi, speriat, dar fericit totodată. Mai devreme au crezut şi el şi Alex că Anel a fugit şi că unica lor şansă a dispărut. Se văzură blocaţi pe vecie în acea dimensiune în care nu aveau nici cea mai mică şansă să se integreze. Erau conştienţi că mai erau în viaţă doar pentru că a muri acolo însemna un sacrilegiu. Moartea însemna aruncarea celor cărora le-a venit timpul, fără costum, în ceea ce ei numeau Vârtejul. Acolo timpul nu era o constantă, timpul era variabil exponenţial crescător. Cu cât stătea cineva mai mult înăuntru, cu atât viteza de deplasare creştea. Finalul nu era cunoscut, deoarece nimeni nu s-a întors din această variabilă.
Acum, Chris se uita la unica persoană care ar fi putut să îi treacă din această realitate în realitatea lor.
-O să încerc, Chris, îţi promit, o să încerc! Anel a schiţat o stare empatică referitor la situaţia lui Chris şi a lui Alex, dar nu i-a reuşit prea bine.
-Am să te rog să te duci acum la apartamentele noastre şi să ne aştepţi acolo. Dar te rog, nu intra în vorbă cu nimeni, şi totul are să fie bine.
Câţiva doctori se întoarseră către ei uitându-se insistent în direcţia lor. Obscuritatea camerei nu le permitea să distingă clar formele din colţul încăperii, dar aproape imediat, Chris a apărut la lumină, în timp ce forma cealaltă dispărea înspre ieşire.
Chris şi-a simţit creierul invadat de minţile celorlalţi, interogat, chestionat şi clasificat ca reprezentând deocamdată nici o ameninţare pentru ei. A mulţumit în gând „gândacului” instalat pe câteva sinapse din cortex pentru a bloca accesul oricărui Perls la gândurile lui. Cu toate acestea, rămăsese posibilitatea comunicării. Răspunsurile la întrebările rapide le devia acestora atenţia de la lipsa gândurilor lui Chris. În acest fel, puteau să îşi protejeze încercarea de evadare din această realitate. Problema lor curentă s-a dovedit a fi chiar dorinţa acestor Perls de a-i ţine lângă ei, de a afla cât mai multe despre specia lor şi despre Pământ, locul de unde ei au venit. Alex a apărut lângă el, tocmai la timp pentru a-l scoate pe Chris din nesfârşitul şir de întrebări la care era asaltat. Un semn discret aruncat către Alex i-a fost deajuns acestuia pentru a realiza că ceva important s-a întâmplat în scurta lui lipsă.

Nu putea să îşi identifice gândurile. Încerca. Survola necontenit imensitatea memoriei stocată în creierul său. Deocamdată nu ştia nici măcar unde se află, cine e, sau care e menirea lui. Cu toate acestea, în timp ce se îndrepta spre un zid aflat la aproape zece metri în faţă, a ştiut că trebuie să alerge. A aruncat o privire asupra unui indicator de pe globul ocular care pentru el părea a fi o măsură a timpului. A simţit că aşa e normal, că asta trebuie să facă. La început uşor, câţiva paşi, apoi din ce în ce mai tare, urmărind constant distanţa care îl separa de zid. La mai puţin de un metru viteza de deplasare era destul de mare pentru ca impactul să îi provoace o serie de daune serioase. A atins punctul verde de pe antebraţ, cu doar o fracţiune de secundă înainte să ia contact cu zidul gros. Timpul s-a oprit. A trecut prin zid ca şi când acesta nici nu a fost acolo, măsurându-i consternat grosimea. Apoi a urmat panica. S-a văzut undeva sus, deasupra unui imens conglomerat de clădiri, plutind. Cu toate acestea, nu cădea, ci din contră, se deplasa. În jurul lui, o mulţime de persoane la fel ca şi el făceau aceeaşi mişcare de deplasare. Părea a fi într-un tunel, iar indicaţiile care îi apăreau pe globul ocular le folosea pentru a-şi controla deplasarea.
-Hei! Dă-te din calea mea! a încercat din răsputeri să îşi schimbe traiectoria, dar, din nou panicat, şi-a dat seama că e una prestabilită, deoarece nu putea să facă nici o mişcare.
A închis ochii aşteptând impactul cu persoana care se deplasa pe aceeaşi traiectorie ca şi el, dar din sens opus. Apoi s-a gândit că celălalt individ ştie ce trebuie să facă, şi că nu va permite o coliziune la o asemenea înălţime. L-a văzut pe celălalt la mai puţin de un metru, neclintit, liniştit, calm. Contopirea corpurilor lor i-a oferit o senzaţie asemănătoare cu cea de mai devreme, când a trecut prin zid. Totuşi, de data aceasta a trecerea prin corpul celuilalt a însemnat ceva mult mai complex. A primit câteva imagini a ceea ce părea a fi viaţa celuilalt. Din nou a trebuit să facă nişte presupuneri legate de ceea ce tocmai s-a întâmplat. „Să fie acesta modul de transport? Să fie modul de comunicare? De unde am ştiut destinaţia? Şi ce ea fost cu toate acele informaţii care îmi erau afişate pe retină?”.
O mică bucăţică din memoria celuilalt a rămas impregnată în creierul lui, sub formă de imagini reziduale. Nu multe, dar îndeajuns pentru a vedea şi a afla cine era persoana respectivă.
-O, nu, nu, nu! din nou a încercat disperat să îşi mişte corpul, dar exceptând irisul, nici un alt muşchi nu răspundea comenzilor. Nuuu!
Urletul său disperat nu a fost auzit de nimeni deoarece în realitate nu a existat. Dar spaima provocată de clădirea imensă de care se apropia cu o viteză uluitoare exista în el şi îi provoca fiori de groază. Cu cât se apropia mai mult, cu atât se ruga să existe o intrare. Dar cu cât se apropia mai mult, cu atât devenea mai clar faptul că acea clădire era un înalt zid fără nici un geam, fără nici o uşă sau balcon sau altceva care să denote o legătură cu exteriorul. A trecut prin zid cu ochii închişi, strânşi şi cu corpul contorsionat. Cel puţin aşa avea senzaţia. Dar nimic nu s-a întâmplat. Nici o durere, nici o cădere, nici un impact. Cu puţin curaj a deschis un ochi. „Evident!” îşi spuse răsuflând uşurat la vederea camerei plăcut amenajată. „Doar am trecut prin zid când am ieşit....e normal să intru la fel!” a continuat să analizeze situaţia, acceptând modul comic în care s-a comportat mai devreme. A înaintat până în mijlocul camerei încercând să îşi dea seama ce nu era în regulă acolo. S-a plesnit exasperat cu mâna peste frunte, uitându-se la corpul lui aflat în centrul unei mese rotunde de cafea. A mai făcut doi paşi doar pentru a-si vedea picioarele dispărând în materia canapelei. Abia atunci a văzut butonul verde de pe antebraţ, acum roşu şi pâlpâind.

Molecula Vieţii de Apoi III

Informaţiile pe care le primea prin globul ocular s-au schimbat în momentul în care a ieşit din dilatarea timpului, oferindu-i alte informaţii decât cele din timpul deplasării. Indicatorul scurgerii timpului îi arăta că nu a trecut nici o secundă de la momentul intrării în acea stare, deşi pentru el a părut îndeajuns de mult. „Mai ai multe de învăţat despre ce se întâmplă aici şi despre cine eşti, băiete!” îşi spuse el înainte de a începe să exploreze camera. Două bătăi în uşă l-au făcut să tresară, dar s-a îndreptat liniştit către uşă fiind convins că ar trebui să dea peste cei doi doctori de mai devreme.
-Mă bucur să văd că eşti în viaţă! vocea era atât de familiară. Pentru Anel suna atât de cunoscută şi atât de feminină.
-Cine eşti? Te cunosc de undeva? se uita la personajul feminin ce stătea zâmbitoare în cadrul uşii, aşteptând o invitaţie.
Ochii ei au tresărit la auzul acestei întrebări şi linia sprâncenelor frumos aranjate s-a deformat. A făcut un pas către el, îndeajuns pentru a ieşi din semiobscuritatea care îi ascundea trăsăturile complete. Era un Pearls, o femeie Pearls, prima pe care Anel o vedea de când s-a trezit. Era diferită de umanoidele pe care le cunoştea el. Avea un ten sclipicios, părul îi lipsea cu desăvârşire şi craniul... Craniul! Anel a făcut un pas în spate...
-Ce e asta? a întrebat uimit la vederea craniului pulsând. Ce eşti tu?
-Mă mir să aud asta de la tine, Anel! Sunt... dar se opri înainte să mai spună ceva. Începu să îl privească cu atenţie, să îl pironească cu privirea.
Craniul ei, scalpul, a început să se deformeze, să se unească cu circumvoluţiunile vădit evoluate ale creierului ei. Se putea vedea fiecare ondulare, fiecare crevasă, fiecare zonă a creierului. Apoi a urmat coloritul. Apoi a urmat prima imagine. A recepţionat ceea ce femeia din faţa lui dorea să îi transmită. În mod surprinzător, Anel a ales să asculte de femeia aceea. Încă sub influenţa creierului femeii, Anel s-a îndreptat spre o uşă care în momentul în care a deschis-o s-a dovedit a fi o baie. A intrat aproape precaut, deşi cumva conştientizând faptul că nu avea cum să i se împotrivească femeii şi în consecinţă a ales să nu lupte. Oglinda din faţa lui a fost tot ce a avut nevoie. Şi-a văzut creierul funcţionând la fel cum s-a întâmplat mai devreme cu femeia.
-Acceptă ceea ce am să îţi ofer, a şoptit femeia în spatele lui. Ai să primeşti toate răspunsurile pe care acum le cauţi!
-Cum e posibil?
-Acceptă!
-Ce mă aşteaptă?
Nu vroia să creadă că aşa ceva se întâmplă...Dar nu a avut nevoie de mult timp ca să se hotărască, să aleagă ceea ce urma să se întâmple.
S-a trezit din nou pe un pat de spital, de data aceasta înconjurat de o mulţime de doctori. Gălăgia pe care o făceau aceştia, limba în care vorbeau îi ofereau o durere de cap îngrozitoare. Îi căută din priviri pe Chris şi Alex. Un uşor sentiment de panică l-a cuprins când a realizat că cei doi lipseau. Din nou l-au asaltat întrebările despre locaţia unde se afla, de ce se afla acolo şi ce vroiau toţi acei doctori de la el. L-a văzut pe unul dintre ei cum se îndreaptă către el cu o seringă în mână. Ochii grei şi răsuflarea calmă au venit ca efect al acelei injecţii.

-În sfârşit! S-a trezit!
-Chris! Alex! bucuria de pe chipul lui Anel la vederea celor doi era una reală.
-Ce s-a întâmplat cu tine? Ai dormit mai bine de o zi!
-Am avut un vis ciudat...Anel încercă să îşi aducă aminte dar nici măcar frânturi nu răzbăteau prin ceaţa deansă lăsată de subconştient asupra realităţii. Încerc să îmi aduc aminte, dar nu pot...
-Nu-i nimic! Trebuie să plecăm, se apropie timpul, spuse Alex încercând să grăbească puţin lucrurile.
-Timpul pentru ce? Anel vroia răspunsuri, vroia să ştie în ce l-au băgat cei doi.
-Ai să afli în curând, dar acum trebuie să plecăm de aici înainte să fim căutaţi! spunând acestea, Alex se repezi la un dulap aflat într-o nişă în perete şi începu să răscolească în el.

A deschis ochii doar pentru a vedea personajul feminin aplecat deasupra lui. Dintr-o dată, ca şi când cineva ar fi tras de voalul care îi acoperea mintea, totul a devenit clar şi atât de limpede. Imaginile de mai devreme le-a primit o dată cu o mică parte din memoria sa. Toate au venit din parte femeii ce acum îl privea îngrijorată.
-Lara? Tu eşti?
-Da, dragul meu, eu sunt! Lara a întins o mână pentru a-l ajuta pe Anel să se ridice. Când a ajuns pe verticală, Lara l-a luat în braţe şi l-a strâns puternic. Simţea atât de bine căldura emanată de craniul femeii...şi vibraţiile, un murmur continuu venind din acea zonă.
-Atâta întrebări...când o să primesc răspunsuri?
-Dacă ai încredere în mine, am să te duc într-un loc unde vei putea găsi toate răspunsurile!
-Ceva nu e în regulă! Îmi aduc aminte de tine, dar atât...simt că te cunosc, ştiu cine eşti, te văd atât de clar, dar atât!
-E în regulă, o să te facem bine!
Corpul femeii a început să se închidă la culoare. Abia atunci a observat Anel că femeia era acoperită de un costum asemănător cu al lui. Pe mână avea acelaşi buton verde, la fel ca şi cel de pe antebraţul lui.
-Suntem puţini dintre noi rămaşi în acest Univers, Anel! Dar acum, că te-am găsit, o să reuşim să ne ducem la îndeplinire planul.
-Planul? Ce plan? Nu ştiu despre ce se vorbeşte în jurul meu, drept urmare încep să mă simt puţin cam confuz...care e rolul meu?
-Trebuie să plecăm acum! Urmează-mă! Lara a apăsat butonul verde pentru ca în momentul următor să intre în timpul dilatat.
L-a prins pe Anel de mână de îndată ce a trecut şi el în dilataţie, tocmai la timp pentru a-i vedea pe cei doi Pearlsi care s-au oprit în apartament.
Imaginea difuză şi puţin ştearsă oferită de diferenţa temporală făcea ca vederea să fie la fel ca şi când ar încerca să ţină ochii deschişi sub apă. Lara l-a îndreptat pe Anel înspre ceea ce părea a fi un râu, o pânză, peretele care nu permitea să se vadă în partea cealaltă. Era dilataţia timpului în care erau aruncaţi cei care aveau să îşi găsească sfârşitul. Era locul de unde nimeni nu s-a mai întors.

O lume imensă, un colorit intens, un miros atipic, totul desfăşurându-se sub ei. Totul era organic, totul abunda de viaţă. Deasupra o lumină puternică venea de la ceea ce părea a fi o planetă intrată pe jumătate în stratosferă. A realizat repede că razele venite de la planeta de sus controlau dezvoltarea planetei de sub el, deşi nu ştia cum putea să fie sigur de acest lucru...abia ce intrase în contact cu lumea aceasta. Era fascinat de tot ceea ce vedea sub el, de oraşele mişcătoare, populate cu miliarde de persoane, de natura care şi-a lăsat amprenta pe fiecare centimetru din această planetă. Un sentiment de panică a început să ia locul fascinaţiei. Înţelegea unde se află. Ştia că a pierdut controlul şi că a mers prea departe cu încercarea sa de a experimenta. Un gând i-a fulgerat şi i-a scurtcircuitat mintea: a murit! Era unica posibilitate de a ajunge în această dimensiune. Simţea că ceva măreţ are să se întâmple aici, dar încă nu ştia ce. „Dar dacă întradevăr sunt mort, atunci ce importanţă mai are?” se întrebă Anel, în continuare aruncat în contemplarea imaginilor care se perindau cu rapiditate sub el.

-Chris, au trecut două zile! Două zile..., Alex privea pierdut într-un punct.
-O să se întoarcă! Ascultă-mă, Alex, o să se întoarcă! Trebuie să ieşim de aici, trebuie să ajungem înapoi...Anel e unica noastră speranţă! O să se întoarcă! O să se întoarcă....repeta cu o voce stinsă Chris aceste cuvinte în care încerca din răsputeri să creadă.

Let's do it, Romania!

Un proiect, o mişcare iniţiată de către estonieni în data de 28 Ianuarie 2010...”Let’s do it” se numeşte. 8 luni mai târziu, în Cluj, mai mult de 5000 de persoane se mobilizează pentru a-şi dedica o jumătate dintr-o călduroasă zi de sâmbătă pentru a aduna gunoaiele pe care connaţionalii noştri le-au aruncat oriunde altundeva dar nu la coşul de gunoi. În acceaşi zi, site-ul dedicat proiectului arăta existenţa a mai mult de 73.000 de useri înscrişi în acest proiect. Toţi având acelaşi gînd...să participe activ la schimbarea în bine a României. Trebuie să demonstrăm românilor că avem cultura necesară pentru a trece pe o treaptă superioară în calea dezvoltării.
Zonele de curăţare au fost variate. Au fost adunate gunoaie de lângă lacuri, păduri, din poieniţe, pârâuri. Mii de saci de gunoi au fost utilizaţi în acest scop. Gunoaiele adunate au fost repartizate pe categorii. Multe categorii. Hârtii, plastic, metal, sticlă, au fost categoriile principale, urmând ca acesta să fie împărţite în incinerabile sau reciclabile.
Proiectul a însemnat două etape, marcate fiecare cu doze mari de publicitate şi promovare. În prima etapă au fost cartate zonele în care predominau gunoaie. Chiar şi această cartare a fost realizată de către voluntari. Ei, cu ajutorul unui GPS determinau coordonatelor zonelor în care existau gunoaie, urmând ca echipa tehnică de la proiectul „Let’s do it, Romania” să încarce aceste coordonate pe hărţi cu ajutorul unui soft special. A doua etapă a constat în adunarea acestor gunoaie.
Organizarea a fost mai mult decât reuşită. În data de 25 Septembrie, Clujul, la ora opt dimineaţa, era trezit. Forfota şi agitaţia din apropierea Iulius Mall dovedea faptul că proiectul se bucură de un succes răsunător. În apropierea orei nouă, parcarea devenise neîncăpătoare, iar organizatorii au început să distribuie tricourile echipelor prin intermediul şefilor de echipă. Erau pregătite autocare, autobuze, microbuze, destinate transportului voluntarilor la coordonatele pe care fiecare echipă le primise.
Toată lumea era determinată să producă o schimbare, toate figurile păreau să spună acelaşi lucru : „Let’s do it Romania!”. Mare parte dintre participanţi erau tineri, dar printre ei, apărea câte un părinte, câte o personalitate importantă pentru economia Clujului. Este o realizare imensă mobilizarea unui atât de mare număr de persoane pentru susţinerea unui proiect. Vedem prin acest număr oameni care încă mai speră că România nu este sortită eşecului, nu încă. Nu atâta timp cât mai avem un cuvânt de spus şi mai putem să aducem un aport pozitiv în acest sens. Am arătat şi lumii totodată că trebuie să fim recunoscuţi ca şi parte integrantă din procesul de modernizare al teritoriilor mai slab dezvoltate.
Drumul către coordonatele în care urma să se desfăşoare următoarea etapă a proiectului a însemnat observarea tinerilor care şi-au dat concursul pe deplin la realizarea cu succes a acestui proiect. Sunt aderenţi la fel de fel de organizaţii nonguvernamentale. Sunt oameni cu facultăţi, mastere şi doctorate. Sunt doctori, sunt sociologi, sunt programatori, sunt fizicieni, sunt economişti. Dar sunt şi elevi. A fost chiar şi şoferul microbuzului. A luptat alături de fiecare cu gunoaiele aruncate de-a lungul timpului! Fiecare şi-a găsit o motivare pentru a participa. Fiecare speră ca la un moment dat, implicarea lor să ducă la o finalitate.
Participarea la strânsul gunoaielor a însemnat o experienţă unică. Un aport de indignare faţă de cei care produc aceste gunoaie, faţă de lipsa unui program guvernamental de ecologizare a teritoriului ţării. De asemenea, indignare faţă de inexistenţa unei taxe pentru companiile care produc hartie, pet-uri, sticle. O taxă care să fie folosită în scopul organizării unei asemenea curăţenii naţionale anuale. Companiile de genul acesta produc, dar implicarea în reciclarea produselor lor este minimiă.
Fiecare dintre români trebuie să înţeleagă că trăim într-o mizerie de nedescris. Din această cauză gunoaiele persistă, pentru că „acolo unde mai sunt aruncate 10 gunoaie, mai merge unu!” Aceasta este mentalitatea celui care aruncă gunoiul în apa unui râu, sau la marginea drumului. Pentru ca imaginea României să fie una perfectă, atunci trebuie să participăm în mod direct şi activ la acest lucru.
De aplaudat iniţiativa „Let’s do it Romania”, şi sper ca pe viitor să existe tot mai multe asemenea proiecte, mai ales având în vedere faptul că s-a văzut interesul crescut faţă de această iniţiaţivă. Să mulţumim celor 73.000 de oameni înscrişi!

Pozitivism, sau....

Care ar fi ideea de a fi mereu trist, mereu încruntat, mereu anost? Să nu ai speranţă că o problemă nu are o soluţie, e o eroare fatală! Să nu crezi că poţi să treci peste orice, e din nou lipsă de încredere în sine...să nu crezi că ceva nu te poate afecta, atunci clar greşeşti.
Oricum ar fi şi oricare ar fi drumul pe care îl alegi în viaţa asta câteodată atât de plină de cacao, este imposibil ca tot timpul aceasta să fie maro şi să pută îngrozitor! Este o accepţiune biblică existenţa necondiţionată a ciclicităţii. De ce nu s-ar aplica şi aici? Cazul unei vieţi de fapt este un ciclu de întâmplări rele şi bune. Generalizăm pentru a nu intra în amănuntele întâmplărilor care ar putea apărea. Dar ele sunt când rele, când bune. Problema e starea de spirit. Stare de spirit care depinde în mod direct de ciclicitate. Adică dacă astăzi s-a întâmplat ceva urât, atunci şi mirosul a devenit putred şi starea mea de spirit începe să cultive porumb prin arături.
Pe de altă parte, dacă într-o zi se întâmplă ceva frumos, atunci şi starea de spirit te ridică în sfintele ceruri...cu ce viteză o să pici de acolo!!!Inevitabil...
Dar precum încercau să demonstreze şi băieţii de la What the Blipp do we Know, o gândire pozitivă, atrage şi întâmplări pozitive. Adică ei încearcă să ne spună că noi putem să produce întâmplările sau cel puţin finalitatea lor prin atitudinea adoptată. Pozitivismul continuu atrage mai mult pozitivism de la persoanele din jur, ceea ce ar putea fi catalogat furt parapsihologic...Pentru că dacă eu atrag pozitivismul persoanei de lângă mine, atunci înseamnă că întâmplarea acelei persoane va avea în mod sigur o finalitate împuţită...finalitate care iniţial îmi era dedicată! Aşa că cei cu filmul ne învaţă cum să furăm parapsihologic... interesant!
Vreau să fiu pozitiv, vreau să fiu fericit, vreau să fiu creativ, vreau să fiu un om care îşi trăieşte plăcerile! Plăceri care nu pot fi definite ca şi plăceri decât în momentul în care finalitatea acestora este pozitivă...Aşa că să fim pozitivi! Să fim nişte hoţi pozitivi!

Integrare socială

În reţelele de socializare de fapt...E o integrare pe orizontală, unde eu te cunosc pe tine, tu cunoşti pe altcineva şi în final, eu o să cunosc şi pe acel altcineva. Dar cu ce mă ajută pe mine sau cu ce mă încântă faptul că îl cunosc pe respectivul? Nici măcar nu e reconfortant să ştiu că îl am acolo în listă şi că poate, peste ceva vreme, cândva...Nu!
Sunt persoane care au mii de prieteni...probabil îşi promovează imaginea prin nişte poze vechi pentru că cele noi arată nişte oameni livizi, aduşi de spate şi cu cearcăne, oameni care nu s-au mai ridicat de ceva vreme din faţa calculatorului, oameni pentru care lumina zilei le atinge retina doar prin intermediul geamului dublu termopan din faţa biroului. Sunt cei care într-o zi liberă dau faţă în faţă cu aerul curat o singură dată, pentru cinci minute doar pentru a merge până la magazinul din colţ să îşi cumpere ceva de ronţăit sau un pachet de ţigări. Apoi fug repede înapoi şi dau un clik pe refresh pentru a vedea dacă nu a lăsat cineva un post între timp...
Unde sunt scrisorile, unde sunt vremurile în care cărţile erau cei mai buni prieteni, unde sunt vremurile în care aveai prieteni? Oare devii un sociopat? Te uiţi în oglindă, cearcănele te sperie, muzica parcă e aceeaşi, lumina e tot artificială. Alţii parcă ies mai mult, parcă încearcă să renunţe la a creşte oi şi vaci într-o fermă artificială care îţi distruge neuronii unul după altul. Mai bine îţi înneci creierii în alcool în fiecare seară decât să foloseşti reţelele sociale pentru a-ţi găsi prieteni virtuali.
Hai că îţi dau un Tweet, să vedem dacă îţi place. Pfoai, e ziua ta de naştere! Ce noroc cu Facebook şi Hi5 că m-au anunţat...nu aş fi ştiut nici într-o mie de ani, Ar trebui să le faci cont şi la părinţi şi bunici ca să nu le uiţi cumva zilele de naştere.
Suntem dependenţi...dar nu de aer curat! Suntem dependenţi de tehnologie şi fără ea am fi nişte invizibili, nişte necunoscuţi. Suntem dependenţi de reţelele de socializare, le oferim baze de date cu o groază de informaţii unor oameni, pe gratis. Facebook are o bază de date cu adrese de e-mail de 500 de milioane de persoane. Nu cred că aţi vrea să faceţi calculul să vedeţi ce valoare înseamnă...
Pfoai, am fugit să văd cine mi-a dat un buzz, am dat sonorul la maxim ca să aud dacă îmi scrie cineva!
O să ajungem ca şi în cărţile lui Asimov, unde oamenii nu se mai întâlnesc, ci comunică doar prin intermediul hologramelor...De altfel, aşa cum jumătate dintre poveştile lui Jules Verne s-au îndeplinit, de ce nu s-ar îndeplini şi poveştile lui Asimov?

Despre frunză!

Se întâmplă ca uneori limba română sa ne joace feste, se întâmplă ca gramatica să fie prost percepută şi transpusă în scrierile zilnice. Pentru asta există Doom, şi nu vorbesc aici despre celebrul joc, ci despre toate modificările gramaticale pe care academicienii noştri le impun. Se mai întâmplă apoi ca uneori, viaţa să ne ceară să fim literari, să fim fantezişti, să fim închipuiţi, să fim nişte antrenori şi cuvintele să ne fie jucătorii. Ei bine, acest lucru se poate sau nu se poate...sunt oameni care reuşesc şi sunt oameni care nu au nici o tangenţă cu eminescianismele literaturii româneşti.
Sunt persoane pentru care "Frunza-i frunză, domle!". Pentru ei frunza nu reprezinta suflul vieţii în pădurile primăvăratice, acel verde mugur crescut pe o tulpină, acea gură de oxigen surprinsă în mijlocul verii când sub umbra ei un cuplu îşi promit romantic unul celuilalt iubire, credinţă şi desfătare veşnică. Frunza nu e pentru ei roşul tomnatic al copacului cu ramuri curbate şi încleştate într-un mirific şi nesfârşit vals la îndemnul vântului liniştitor al cărui glas răsună serenic în liniştea pădurii. Frunza nu reprezintă pentru ei acea petală pe care o vezi desprinzându-se de protectorul arbore pentru a coborâ inspre pământ. O coborâre lină, lentă, o ultimă joacă înainte de contactul cu suratele ei roşiatice ce îi privesc aplaudând sub picioarele tale desculţe, traseul atât de complicat. Ca o ultimă desfătare în luminile apusului de soare, se lasă învăluită de razele acestuia, de căldura lor, se lasă pradă adierii uşoare a vântului călduţ...
Nu, pentru ei, frunza e doar un organism pluricelular, a cărui menire este să asigure necesarul de oxigen prin fotosinteză! Scurt.
La urma urmei la ce bun ditamai înşiruirea de metafore şi expresii înduioşitoare, când totul poate fi explicat în doar câteva cuvinte seci şi reci. E un fapt, nu e nimic ieşit din comun...e doar o frunză...
Un joc, un mod de exprimare, o necesitate chiar reprezintă acest scris literar, aceste jocuri de cuvinte create doar pentru a "suna bine" sau pentru "a da bine"!

Changes

Se întâmplă să ne găsim în ipostaza de a schimba ceva, de a alege alte drumuri, de a intra în diferite intersecţii. Nu sunt neaparat dorite aceste schimbări şi de multe ori sunt neavenite, dar după cum spuneam, câteodată sunt necesare.
Cum trebuie să te comporţi atunci când te găseşti într-o asemenea ipostază, ce trebuie să faci, cum să abordezi problema? Întrebări ale căror răspunsuri variază funcţie de fiecare în parte. Dar baza acestor răspunsuri este aceeaşi...schimbarea. Comportament? Multă stăpânire de sine, calm şi analiză. Nu are sens să porneşti pe alt drum dacă nu ai câteva scenarii analizate înainte. Nu are sens dacă nu eşti sigur că cel puţin 50% din previziunile legate de calea pe care o apuci vor putea fi atinse. Este inevitabilă o zi dedicată gândirii, urmată de analiză. O ordine în gânduri poate fi un bun început. O carte de poveşti ruseşti spunea aproape în fiecare poveste că "noaptea e un sfetnic bun!". Asumă-ţi riscul de a gândi câteva perspective...
Comportamentul agitat nu face bine! Discuţii cu alte persoane nu fac bine...nimeni nu ştie mai bine decât tine ce se întâmplă, nimeni nu poate fi capabil să ofere o părere pertinentă şi cât de cât validă în această privinţă. Doar tu ştii ce vrei, ce îţi doreşti cu adevărat şi ce eşti dispus să sacrifici sau să rişti pentru a duce la îndeplinire. Sunt momentele de căpătâi în viaţă, momente de care toţi ne temem, tocmai pentru că ne fac să ne simţim atât de nesiguri... Nu vei ştii niciodată dacă decizia pe care ai luat-o e mai bună decât cea pe care nu ai luat-o. Cu toate acestea, dacă ceva merge rău, atunci ai să compari situaţia reală cu cea probabilă, dar la care ai renunţat. Ai să consideri că ai luat decizia greşită şi că celălalt drum ar fi fost cel bun. Dacă din contră, toate merg strună, eşti fericit şi te simţi împlinit, sunt ceva şanse să te întrebi dacă ai fi ales celălalt drum nu ai fi avut mult mai multe?
Pentru că asta suntem noi şi acesta este aluatul din care suntem făcuţi...nevoia de "self esteem", de a ne simţi mereu bine şi de a atinge noi idealuri ne face să căutăm mereu oportunităţile şi căile de a atinge aceste deziderate.
În final realizezi că sunt prea multe variabile de luat în calcul şi că există totuşi unele lucruri pe care nu prea le poţi controla. Laşi ca parte din vină să pice pe liberul arbitru, mereu acolo şi mereu prezent pentru a lua pe umerii săi greutăţile acestor decizii.
Deoarece fiecare context se prezintă diferit, orice schimbare majoră este importantă şi unică. Reprezintă acele puncte de interes din viaţa fiecăruia, puncte pe care mereu le va rememora şi pe care nu le va uita niciodată. Sunt puncte ca şi terminarea liceului şi alegerea unei facultăţi, sau căsătoria, apariţia unui copil, apariţia celui de-al doilea copil, reconversia profesională, schimbarea unui loc de muncă, divorţul, dispariţia persoanelor dragi...
Toate reprezintă momente cheie care ne reprezintă vieţile şi peste care toţi trebuie să trecem. Acestea sunt momentele care ne definesc viaţa şi care creează diferenţe între fiecare individ în parte!
Atenţie la ele şi la modul în care treceţi peste ele sau prin ele..."noaptea e un sfetnic bun".

RĂuomania #7 - Relicvă socială

Niciodată nu mi-a plăcut să fiu pesimist, ci din contră am încercat mai mereu să ţin capul sus şi să privesc cu oarecare speranţă combinată cu o doză importantă de indiferenţă nonşalantă înspre viitorul spre care ne îndreptăm. Dar mereu mă întorc în acelaşi punct, punct în care contemplarea acestui traseu este întreruptă de o evoluţie mai puţin obişnuită a naturii în sine. Putem să considerăm oscilatorie şi botanică existenţa anumitor personaje din jurul nostru. Jalnice specimene, manipulate în definitiv de cei care sunt întradevăr capabil să creeze diferenţe şi să mişte rotiţele. Păpuşarii sunt cei care intervin în cursul lin al timpului, aruncând în mijlocul cărării câte un excrement de câine pe care inevitabil îl întâlneşti. Problema e că nu contează dacă îl sari, sau îl ocoleşti, pentru că oricum îi simţi mirosul fetid şi înţepător. Stomacul se revoltă şi încerci să te îndepărtezi cât mai mult de asemenea situaţii...Suntem oare nişte laşi pentru că permitem existenţa acestor persoane incapabile de a schimba ceva în poziţii atât de nedemne de capacităţile şi expertiza lor?
Pentru lămurirea fiecăruia, este vorba despre o recentă numire a unui tânăr de 28 de ani la conducerea Electrica Furnizare Transilvania Nord. Sunt numiri politice, sunt manageri care au fost instruiţi în instituţiile de stat, crescuţi acolo, la fel ca şi copiii de trupă. Nu are habar despre ce se întâmplă cu el, dar se preface că este rege peste regatul său. Asemenea parveniţi şi excrescenţe comuniste vor duce ceea ce a mai rămas din ţara noastră departe în hăuri negre. Vor distruge încet economia şi tot ceea ce la un moment dat avea de oferit. Vom suferi din cauza lor şi ne vom uita cu jind la vecinii noştri cum pot şi noi nu...noi vom fi mereu în ipostaza de privitori la televizor la ştirile prezentate de Esca, aşteptând cu sufletul la gură ca cineva, undeva şi cândva să facă ceva! Şi da, uite, se fac...şi încă cum se fac! TOate se fac pentru ca cineva să profite şi restul să moară de foame, că doar deh, suntem proşti, suntem săraci!
E uluitor ceea ce se întâmplă, dar tocmai aceste lucruri arată adevăratele cutume ale statului român! Nu are rost să ne mai minunăm sau să mai aşteptăm ceva...curând nu are să mai vină...pentru noi nu mai există cei 7 ani biblici de bunăstare, ci plăgi continuue cauzate de lipsa controlului şi de salivele prelinse pe bărbile nesăţioşilor şi ....

Aici vă puteţi lămuri despre ce naiba am urlat mai sus!

Când ospătarii se oftică...

Gros....Obraz

Şi sunt printre noi, deşi câteodată ascunşi dar sunt aici, există, convieţuiesc...Sunt cei care niciodată nu se satură de a construi un grohotiş porcesc în jurul lor doar din dorinţa de a părea emancipaţi. Sunt cei care sunt mereu nemulţumiţi, sunt cei al căror avarism poate fi caracterizat doar de către personajele celebrului IL Caragiale.
Te uiţi mirat la cel care aşteaptă la trecerea de la semafor alături de tine. E un om ca oricare altul, un om normal...acel om care nu iasă cu absolut nimic în evidenţă. E doar un oricare altul. Dar nu, el nu crede asta! În viziunea lui, el ştie şi chiar crede şi este convins de faptul că lumea atârnă atât de greu pe umerii săi! Nu se poate coborâ la nivelul tău, pentru că hainele pe care scrie Adidas sau Puma nu merită să stea pe corpul destul de precar construit al acestui om. Îl vezi cum aşteaptă nerăbdător să treacă, apoi pasul pe care îl face cu secunde înainte de a apărea culoarea verde...simte nevoia de a fi primul! Paradoxal e că deşi pare a se grăbi, la apariţia culorii verzi îl cuprinde o stare atât de apatică încât pe la jumătatea trecerii de pietoni îl prinde culoarea roşie, culoare pe care o ignoră în totalitate, lăsând să se înţeleagă din comportamentul său că îl doare fix undeva de cei care aşteaptă nerăbdători ca dobitocul să treacă strada!
Ei bine, ei sunt printre noi, sunt nişte alienaţi care îşi caută disperaţi locul într-o societate în care nu aveau ce să caute în primul rând...Sunt nişte specimene care niciodată nu vor putea fi satisfăcuţi, pentru simplul motiv că le lipseşte singurul organ care le-ar putea oferi această stare...creierul! Îi vezi mereu ţâfnoşi, mereu înţepaţi, mereu agitaţi! Îi recunoşti abia de la a doua conversaţie din păcate pentru că din prima ei încearcă să fie cât mai umani cu putinţă. Statutul lor însă nu le permite aşa ceva, şi inevitabil dau cu băţul în baltă într-un mod cât se poate de grosolan...la fel ca şi obrazul lor de altfel!
Scăpări de genul acesta are oricine, e de înţeles, dar se pare că pentru ei este o stare de fapt, este chiar personalitatea lor care le dictează modul acesta de viaţă...bazat în totalitate pe minciună, înşelătorie şi denaturarea continuă a existenţei lor în cadrul unei societăţi.
O întâlnire cu un asemenea specimen nu poate decât să te marcheze pentru ceva vreme...rămâi stupefiat, costernat şi fără alte apelative pentru a descrie mai departe scenariul!

RĂuomania #6 - Pâinea cu unt şi cu sare

Pâine cu unt şi cu sare...mâncarea românului lovit de ciocanul creditării în timp ce îşi sprijinea capul pe nicovala scăderii dramatice a salariilor şi creşterea şomajului. Din când în când, între două lovituri mai ia câte o gură de aer şi mai cumpără câte o roşie de la pieţarul ce îşi petrece zilele la taraba plină de aşa zise legume tradiţionale româneşti...Şi uite aşa ingurgitează delicatesele oferite de natura mai nou atât de neînduplecată. Pfoaaa ce prostii mai zic şi eu!!!
Auzi, natura...Ce naiba, natura l-a adus pe omul mâncător de pâine cu unt şi cu sare în stadiul de a mânca pâine cu unt şi cu sare? Dacă la natură putem să îi spunem guvernul României, parlamentul României, atunci aşa o fi. Dar până atunci, să ne revoltăm asupra celor care nu sunt capabili nici măcar să subvenţioneze pe cel de la tarabă care îţi vinde ocazional câte o roşie importată din Turcia pentru că iasă mai ieftin decât să cultivi o seră pe plaiuri româneşti. De ce asta? Pentru că nimeni nu te sprijină când vrei să îţi aduci utilităţile la dracu în mijlocul câmpului, sau când vrei să îţi construieşti o piaţă de desfacere, sau când vin controalele de la vampirii nesătui de la gardă sau de la finanţe. Nuu! Toţi vor să te aducă şi pe tine la acea masă îndestulătoare şi plină de fantezie...pâine cu unt şi cu sare.

Suntem distruşi de către cei cărora le-am pus în braţe puterea...le-am pus un drac că şi-au luat-o ei singuri! Oameni buni, trăim în secolul 21! Nu mai suntem animale preistorice şi nici unilaterari inchizitori sau barbari cuceritori! Am construit timp de atâţia ani o societate bazată pe valori şi etici morale! Ce se întâmplă cu ea? De ce în anumite locuri poate să funcţioneze atât de bine, pe când la noi pare a fi în acelaşi stadiu ca şi acum două mii de ani...Burebista ăsta de băsescu o să transforme curând steagul României într-un stindard sub forma unui lup! Incredibil cât de prost pot să funcţioneze sisteme sub oblăduirea unor oameni atât şi atât de hapsâni, nemiloşi, egoişti şi dezinteresaţi...Dar...wtf, asta e Răumania, ţara tuturor posibilităţilor!

Am fugit să mănânc şi eu ceva...sper să mai am roşii, că unt şi sare sigur găsesc prin frigider!!!

Comentarii

Nimeni, nimeni nu zice niciodată nimic...toată lumea tace, rar se mai întâmplă ca cineva să se gândească la importanţa unui cuvânt aruncat în urma a tot ceea ce a citit. E important faptul că a trecut pe acolo, că a venit şi-a aruncat privirea peste câteva articole, a citit două titluri, i s-a părut interesant unul dintre ele, aşa că a început să citească. După nici măcar trei fraze a realizat tâmpeniile pe care urmează să le lectureze şi faptul că nu îi aduc nici o productivitate.
Cu toate acestea rămâi şi citeşti în continuare de dragul celui care cică se chinuie să compună toate tâmpeniile astea. EI bine, el nu se chinuie...niciodată nu durează mai mult de zece minute un amărât de articol! Cu toate acestea niciodată nu vede comentarii...de ce?
E conştient de viteza cu care trece timpul în aceşti ultimi ani, e conştient că prea puţină lume e interesată de bulshituri literare, de elucrubaţii mintale şi combinări interesante de cuvinte. Epoca eminesciană şi boemitatea au trecut de multă vreme...au dispărut în această ferventă şi actuală luptă pentru supravieţuire pe care Darwin şi acoliţii lui ne-au lăsat-o pe umeri!
Un comentariu...dacă tot pierzi timpul cu cititul unor cuvinte care probabil pentru tine nu au nici un înţeles sau care nu sunt menite să rămână prea mult timp înfipte în creier.
Un comentariu pentru a înţelege dacă merită, dacă acele zece minute merită transformate în jumate de oră şi acea jumătate de oră cine ştie...poate merită a fi transformată într-o ocupaţie secundară! Dar un comentariu poate face diferenţa! Atâta timp cât lumea stă ascunsă şi fiecare citeşte din colţul său, fiecare tăcut, fiecare contemplativ, nu o să poţi să performezi la capacitate mai mare. Poate că vrei un articol gen Sandra Brown...la cerere l-am oferit...poate că vrei altce...poate că ceva nu place...poate că ceva deranjează....
Autorul e incapabil de a face corecturi! A declarat acele zece minute mult prea mult pentru cele insignifiant de puţine comentarii pe care un amărât articol le are...
Nu plânge după ele, dar plânge după exprimare...şi fiecare are dreptul să o facă, iar ceea ce nu înţelege e de ce nu se şi pune punctul pe I?
Să vedem...putem să începem cu o huiduială!

Boala sec douăşunu

Răcit în toiul verii...ca să vezi! După ce am trecut toată iarna cu zece paractemoale, mă răcesc acum, la 40 de grade celsius în mediul înconjurător! E ciudat, pentru că nu ştii transpiraţiile dacă sunt de la temperatura peste limită a corpului tău sau temperatura peste limită a soarelui arzător de August. Dar uite aşa începem să ne învăţăm corpul, învăţăm să îi dăm cele necesare în vederea evitării îmbolnăvirilor de orie fel.
Şi lumea te priveşte diferit, parcă ai fi un lepros ce nu are ce să caute în societate. Se gândesc la ce e mai rău, la malarii, la fel de fel de microbi transmisibili aeropurtaţi, chiar şi la o eventuală finalitate morbidă. Pentru că aşa suntem noi, moştenitorii atâtor specii de microbi evoluaţi genetic pentru a face faţă transformărilor climatice şi corporale. Gazdele pe care le caută sunt fie pentru incubaţie, fie le folosesc ca şi parc de distracţii. Dacă am putea să punem o taxă pe microbi... mai ales pe efectele lor! Distrugem populaţii întregi de microbi doar pentru a creea altele. Creem altele doar pentru a realiza noi medicamente şi noi metode de combatere. Şi toate acestea cine le suportă? Costul lor unde este? ..... La mine, eu, eu cel care m-am îmbolnăvit acum vara, pentru că un microb aeropurtat a transformat ceva în organismul meu, făcându-l mai slab, mai expus în faţa diferitelor pericole, mai uşor de atacat. Acum mă văd nevoit de a merge în farmacia de la colţ pentru a-mi cumpăra un pumn de medicamente al căror efect se lasă aşteptat. Dar microbul creat de unii pentru ca alţii să se îmbolnăvească în toiul verii, le aduce la primii o căruţă de bani din partea celui de la celălalt capăt.
Suntem moştenitorii unei specii bolnave după cum spuneam mai sus, suntem moştenitorii unei posibile extincţii, suntem moştenitorii unei vieţi precare şi plină de durere. Vezi în jurul tău bătrâni care după o viaţă de muncă nu îşi permit să îşi cumpere un pachet de medicamente sau să facă lucruri pe care cât timp au muncit nu au avut timp să le facă...vezi bătrâni care sunt daţi afară din casele lor pentru că nepoţii şi chiar copii le-au folosit casele ca şi gir pentru un credit care le-a permis achiziţionarea unei maşini (care le-a crescut cu două puncte nivelul în societate)...dar cu ce preţ!!!
Vorba unui prieten, „Suntem proşti, sunem săraci!!!” Să trăieşti Bugnare!

Dezordonat...

Cu gândurile într-o mie de direcţii, mereu atent, mereu speculativ, pregătit oricând să facă faţă unor situaţii imposibile, îţi răzvrăteşti mintea împotriva celor care le creează. Nu e rolul tău cel pe care îl joci, ci e al unui actor ce înnecat în alcool şi cu venele injectate nu a mai fost în stare să se interconecteze cu bioritmul natural al habitanţilor acestei planete.
Dar apoi ai descoperit arta, ai descoperit plăcerea de a creea, plăcerea de a fi apreciat sau huiduit pentru necontenitele inconsistente şi mereu inutile gânduri transpuse pe o foaie murdară de hârtie. Înainte de asta ai descoperit puterea de a face ce vrei, de a avea lumea la picioare şi de a-ţi duce la îndeplinire cele mai adânci dorinţe. Unde s-a dus acel om acum? Cine eşti tu, tu cel care ţii locul actorului răpus de propria-i vomă? Eşti un becisnic ce aderă la un scop mai înalt decât îi permite destinul...destin...vrei să demonstrezi ceva aici, nu-i aşa? Las că ştim noi! Vrei tu să arăţi ceva cu atitudinea asta, vrei să fii mai presus de lumea în care înoţi de atâta vreme. Vrei ca lumea să fie cea care la picioarele tale fiind, se apleacă şi îţi oferă ofrande vremelnice menite să îţi încânte sufletul şi să-ţi desfete mintea. SUferi de orgasme mentale personalizate stilului tău de viaţă.

Şi totuşi, destinul este cel care nu te lasă să faci mai mult decât şi actorul pe care îl înlocuieşti a făcut. Acum te gândeşti cum să faci să furi rolul altcuiva...cum să o mai faci încă o dată? Prima dată totul a decurs bine, dar acum dacă se prinde cineva? Dacă vine acea flacără de care AAron a fost atât de speriat, flacără ce are să îţi reteze viaţa pentr...dintr-o dată realizezi ce căcaturi de gânduri îţi trec prin tartăcuţă! Nu e posibil ca tu să recurgi la asemenea metode şi mai mult decât atât să te gândeşti la urmări divine ce ar putea să îţi afecteze continuitatea în acest habitat.

Coexistenţa reprezintă pentru tine chintesenţa interelaţionării umane. Dacă poţi să trăieşti lângă un om, şi mai mult decât atât, poţi să îl şi suporţi, atunci laşi toate rolurile deoparte şi te axezi probabil pe cel mai important rol posibil...

Până la urmă îţi va fi bine oricum are să îţi fie, deoarece termenele tale de comparaţie se opresc între rolul unui drogat şi cel al unui părinte...nu sunt prea multe opţiuni reale aici...hmmmm...

F punct M punct I punct

Presupus salvator, poate chiar admirat de mulţimea adunată la picioarele lui, este el, Făt Frumos al acestei planete, Prâslea cel Voinic alergând după merele de aur. Dar intenţia primordială s-a pierdut undeva pe drum, valorile incipiente au ajuns devalorizate pe parcursul timpului şi pe măsura îndepărtării de la scopul propus. Ajungem cu o viteză considerabilă în groapa morbidă a neputincioşilor, a celor care s-au îndatorat în speranţa modificării viitorului. Dar viitorul nu este altceva decât o liniaritate în continuitatea spaţiu-timp, şi orice modificare aplicată conştient sau inconştient poate doar să devieze de la trasa ideală, în timp ce finalul este menţinut acelaşi mereu.
Asasinaj economic am putea să numim această indiferenţă solidară a românului faţă de continuitatea românului ca şi specie. Ei bine, pe nimeni nu interesează o eventuală incredibilă realitate alternativă ca şi scenariul prezentat mai sus. Dar sunt mai mult ca sigur că poate să fie adevărat şi că sub masca fertilităţii şi a carităţii pot fi ascunse intenţii meschine şi demne de aruncat la pubelă! Prevenirea ar putea să fie deja târzie, deoarece panta descendentă deabia acum începe, şi cei care se numesc FMI sunt cei care au pus bazele acestei pante. Tot ei sunt cei care îndeamnă în continuare la continuitatea finanţării pentru acoperirea unei deja existente şi greu de dus finanţare. Tot ei sunt cei care deja de ceva vreme impun politicile monetare şi fiscale în această ţară, deşi sunt mulţi care susţin că aşa ceva nu e posibil...cum să nu fie posibil când ne sunt cerute atâtea raportări, când ne sunt impuse luarea unor anumite măsuri pentru reducerea arieratelor din economie, pentru o eventuală viitoare creştere economică, etc.
Cu părere de rău am auzit o afirmaţie pe care o auzisem şi acum un an...”pentru anul 2011 se preconizează o creştere economică de 1,5 puncte procentuale”! Ei bine, dacă lucruril vor decurge şi pe viitor la fel ca şi anul acesta, ceea ce nu îmi vine greu să cred, atunci nu o să vedem noi curând o asemenea creştere...cel puţin nu una reală! Ce facem noi aici? Luptăm pentru ratinguri sau ne luptăm pentru bunăstarea naţională? Luptăm individual sau ar trebui să luptăm colectiv pentru a combate acest rău acum cât timp mai poate fi stopat...
Nori negri încep să se adune asupra noastră şi speranţele încet încet ne vor fi năruite şi spulberate de vânturi uraganice...

La "scăldat"...în Bani Europeni!

Către Cojocna se îndreptă paşii fericiţi şi grei ai transilvănenilor de pretutindeni. Mai ales grei, atâta timp cât malurile frumoaselor lacuri sărate au început să se surpe, aruncând salinei investiţiile meticulos executate. Oare studiile de impact asupra mediului nu au prevăzut o situaţie de genul acesta? Sau poate nici nu trebuiau să prevadă un asemenea scenariu. „Worst case scenario”, o sintagmă puţin auzită în zona noastră....poate tocmai pentru că nimeni nu vrea să prevadă acest cel mai prost scenariu cu putinţă. Şi la urma urmei de ce ai vrea să prevezi că peste patru luni de la inaugurare jumătate din investiţie se va duce pe apa sărată a sâmbetei? Nu este interesul nimănui prezentarea unei situaţii de genul acesta în faţa unui consiliu de conducere menit să îţi aprobe o finanţare. Ar însemna efectiv geneza unui inevitabil răspun negativ, ceea ce bineînţeles că nicidecum nu te-ar putea influenţa pozitiv. În condiţiile date, de ce să te gândeşti la ce se va întâmpla peste 4 luni de la inaugurare...Carpe Diem, mentalitatea românului. Viitor? Cum să ne gândim la viitor când problemele trecutului şi ale actualului prezent sunt atât de stringente şi apasă cu atâta ură pe umerii noştri!
Revenirea cu picioarele pe pământ în cazul Cojocna ne trimite mai departe la personalul înalt calificat care deserveşte acest colţ de rai transilvănean. „Dar parcă sunt animale şi tot timpul sunt după balize” citându-l pe administratorul Cojocnei nu pot să nu observ două anomalii, ambele alergând în acceaşi direcţie: românul – animal! Păi o dată domnul administrator îşi transformă clienţii în animale, ceea ce mai degrabă l-ar putea transpune pe administrator manager de fermă în Farmville...posibil să se descurce mai bine acolo că totuşi sunt necuvântătoare! Apoi întradevăr nu pot să nu îi dau dreptate şi să cataloghez şi eu lipsa acută de înţelegere, mai ales percepţie vizuală a românului asupra semnelor distincte de interzicere. Chiar dacă există, sunt acolo, frumos şi ţipător colorate, al nostru român nu vrea să priceapă, nu vrea să creadă că pentru el se poate aplica o asemenea regulă constrictivă. Cu toate acestea ei sunt acceptaţi, posibil şi în speranţa unei eventuale culturalizări în masă şi mai ales în timp!
Să sperăm totuşi că acel unic salvamar care deserveşte lacurile sărate este un om care ştie să înoate cât de cât, că în rest...nu ştiu ce ne-am fi făcut dacă natura nu ne-ar fi oferit atâtea locuri minunate!

Citiţi articolul de la care am pornit aici: www.stiridecluj.ro

Bancher vs client

Disperare se citeşte în ochii ambelor părţi: bancher vs client. Unul este dezagreabil, celălalt este diform financiar. Dar amândoi sunt acolo, faţă în faţă, privindu-se adânc în ochi. În jurul lor, România s-a transformat într-o mare preerie, în care coioţii caută salivând o bucată de os putred. Cei doi sunt acum pregătiţi de război, cu mantia aruncată peste prăselele pistoalelor de la brâu. Doi luptători aşteptând aparent calm agitaţia care are să vină, două animale aduse în acest stadiu de praful irespirabil din veşnica preerie. Primul face o mişcare, în timp ce o picătură de transpiraţie se prelinge pe fruntea lată. Dar mişcarea nu e bruscă, nu reprezintă deocamdată nici un pericol, aşa că diformul se relaxează pentru moment. Prima greşeală...relaxarea prematură!
Bancherul îl fixează cu privirea, încolţindu-l pe românul tipic în colţul ringului, adiministrându-i necontenit pumni imaginari ce îl ţintuiesc pe diform în corzile ringului. A urmat un timid răspuns din partea românului tipic, simţindu-se ameninţat financiar de către adversar. Dar apărarea diformului este prea slabă şi în curând imaginaţia acestuia transformă adversarul într-un trol-bancher cu pielea acoperită de păr, palmele mari şi asudate, colţii ieşiţi în exterior şi salivând. O imagine oribilă pentru sărmanul român tipic ale cărui intenţii primordiale au fost de a-şi ridica cu o treaptă nivelul de trai prin cumpărarea unei plasme pe care să se joace cu prietenii pe Wii. Dar acum, această plasmă l-a adus în faţa hidosului trol-bancher, personajul mitic dispreţuit de către restul vieţuitoarelor. Încearcă să se apere, încearcă să se explice, încearcă să înţeleagă...Se simte ameninţat financiar de către plasma pe care acum vrea să o returneze doar pentru a scăpa de respiraţia urât mirositoare a trolului-bancher. Dar aceasta nu este o opţiune.
Trolul-bancher începe să vorbească, începe să explice românului tipic unde a greşit, şi ce se mai poate face în această privinţă. Au trecut trei fraze şi deja diformul financiar nu mai ştie ce se discută acolo, simte că nu face parte din acea conversaţie. Dobândă anuală efectivă, marje, variabile fixe, euribor/robor, scadente, solduri, comsioane, totul transformă rapid câmpul de luptă într-un masacru. Carnagiul oferit de către trolul-bancher il face pe românul tipic să plece capul şi cu ochii în lacrimi să accepte situaţia în care se află. Ba mai mult, cu voce stinsă, îl întreabă timid pe trol despre soluţiile pe care le are la problema deja atât de ardentă...A doua greşeală!
Trolul iasă învingător şi nu doar pentru că este trol, ci pentru că românul tipic este de cele mai multe ori un sărman diform financiar!

Ipocrizia legislativă

Pe prima pagină ar vrea să fie mereu şi mereu. Nu contează ipostaza, nu contează că a lovit un copil, că a înjurat pe vreo femeie, că a băut şi s-a urcat la volan! A instaurat un adevărat cult al conducătorului în România, conducător care deşi se apropie de o nouă înlăturare temporară din funcţie nu îşi pierde zâmbetul multicolor şi uneori cu adevărat dispreţuitor. Felicitări nouă, votaşilor, pentru că noi am realizat toate primplanurile cu aceste atât de controversate personaje care mai nou lucrează ardent la reformarea legislativă a statului român.
Modificările legislative, la ordinea zilei, la care se adaugă greşelile grave făcute de cabinetul primministrian fac din personajele aflate la conducere nişte actori de mâna a doua, actori pe care nu îi interesează huiduielile din sală sau ouăle, roşiile şi alte alimente asemenea aruncate către ei. Sunt interesaţi de prosperitate, din păcate nu prosperitatea milioanelor de oameni pe care ar trebui să îi reprezinte, ci de propria lor prosperitate. Propuneri legislative aruncate pe hârtie de pe o zi pe alta îndeamnă la neîncredere. Propunerile legislative încurcate şi întortocheate nu fac altceva decât să creeze haos şi inconstanţă socială. Pentru ca o lege să fie elaborată, este necesară studierea domeniului prin implicarea directă a experţilor în domeniul respectiv. Niciodată o propunere de lege nu are să fie completă atâta timp cât este realizată de un grup de o singură persoană! Consultarea permanentă cu toate persoanele fizice şi juridice care activează în domeniul respectiv este imperativă, atâta timp cât doar ei sunt cei care pot să cunoască existenţa unor eventuale înţelegeri bisensuale ale vreunui articol sau pot să evite interpretarea eronată a legii. Mai mult decât atât, o lege nu poate fi elaborată într-o după-amiază frumoasă şi însorită de mai! Poate nu e posibil la alţii, dar la noi se pare că este posibil şi acest lucru! Modificări legislative aruncate pe tapet de pe o zi pe alta, norme metodologice lipsă sau inconsistente, greşeli la nivel de aplicabilitate şi posibilitatea interpretării legii sunt rezultanta a ceea ce am precizat mai sus.
Cu toate acestea, cum poţi să eviţi toate situaţiile neplăcute cauzate de erorile genezei legislative atunci când vine cineva cu zece minute înainte de sfârşitul programului de muncă şi îţi cere ca a doua zi dimineaţă să aibă propunerea de modificare legislativă pe birou împreună cu notele de fundamentare aferente. Alooo! Poţi liniştit să îţi depui demisia pentru că eşti conştient de imposibilitatea efectuării corecte a unei asemenea sarcini. Unde are să fie analiza, unde are să fie coroborarea cu restul sistemului legislativ, unde are să fie studiul de impact, studiul socio-economic sau juridic? Ei bine, nu mai e!
Neplăcute legi sunt şi cele nescrise, dar sunt de multe ori mai acceptate, la fel cum e acceptată şi sintagma binecunoscută...”vezi legislaţia în vigoare”! Cu toate acestea, am acceptat să rămânem alături de conducătorii noştri şi să le acordăm credite peste credite în speranţa că până la urmă vor demonstra că există cu un anumit motiv acolo. Probabil că pentru ca acest lucru să se întâmple, ar trebui să cunoască ei în primul rând motivul pentru care sălăşluiesc acolo...

Culturalizarea

Parţial integralizată în interiorul maselor, ar trebui să facă parte din ecosistemul natural în care respirăm zilnic. Pe de altă parte este şi parţial înţeleasă de către populaţie ca fiind ceva ce există undeva, şi într-un anumit mod este lipită de fiecare dintre noi. Ei bine, cultul, cultura, culturalizarea, concepte care stau ca şi fundament la dezvoltarea exponenţială a unei societăţi în curs de dezvoltare, în cadrul acestei societăţi în particular se pare că sunt prost interpretate.
Subliniez că ceea ce redau mai departe sunt propriile-mi păreri şi opinii, ca de altfel tot ceea ce fac şi ce reprezint pe acest blog!!!
Necesitatea unei culturi poate fi înţeleasă din punct de vedere al istoriei şi al formării continue a unei societăţi. Aceasta vine ca urmare a identificării unei anumite structuri sociale cu nenumărate aspecte artistice, lingvistice, mistice, manageriale şi chiar economice. Ei bine, construirea unei asemenea culturi se face doar de-a lungul unei perioade de timp, perioadă care înseamnă amprentarea civilizaţiei existente pe locaţia în care şi-au încrustrat vieţile generaţii de-a rândul. Dezvoltarea în sine a unei civilizaţii se face prin transmiterea amprentei culturale la generaţiile următoare, care au două posibilităţi clare: să o păstreze şi să o ducă neatinsă mai departe, sau să o denatureze adaptând-o la specificul vremii cu riscul de a pierde parte din amprenta specifică. Cazul doi este cel care transformă societatea prin alinierea acesteia la necesităţile de dezvoltarea ale contemporaneităţii şi a descendenţilor noştri.
Drept urmare, culturalizarea se aruncă asupra membrilor societăţii ca şi necesitatea actuală şi viitoare a acesteia. Să considerăm că stopajul dezvoltării unei societăţi vine în mod direct de la interferenţa acesteia cu medii ostile la transmiterea informaţiilor sau la evoluţia acesteia. În acest caz se acceptă existenţa în interiorul societăţii a persoanelor analfabete, cu doar câteva clase, axate în special pe munca exploatativă. Dar această ipostază duce la subdevoltarea ulterioară a urmaşilor acestora, a căror educaţie la fel de precară, coroborată cu lipsa accesului la anumite informaţii şi unelte datorită instabilităţii financiare a familiei, conduce spre pierderea valorilor în timp şi crearea unei curbe de dezvoltare descendente.
În consecinţă, cuvântul necesitate trebuie poziţionat pe acelaşi piedestal cu culturalizarea şi societate...

To be continued...

Sindromul Down

A procreea implică din primul moment o mulţime de riscuri. Dar fiecare dintre noi suntem dispuşi să ne asumăm asemenea riscuri. Riscul de a aduce pe lume un chip mongoloid cu deficienţe clare de vorbire, posibil retard şi cu insuficientă dezvoltare fizică... Te vei întoarce inevitabil către Forţa Supremă, aruncând priviri pozitive sau negative...de parcă te-ar mai ajuta cu ceva! Şi atunci de ce? Doar pentru plăcerea de a aduce pe lume un "urmaş"...
Fertilizarea se poate face în multe feluri, dar la urma urmei indiferent de modalitate, rezultatul final este cel care contează. Transformarea continuă la nivel molecular ne va duce în curând pe un piedestal mult mai înalt, concretizat prin punerea în scenă a oricărui scenariu pe care mintea umană poate să îl conceapă. Pentru că putem şi pentru că suntem capabili...Deşi, încă, la acest moment nu prea putem să generalizăm deoarece nu avem toţi aceeaşi capacitate cognitivă. Cu toate acestea media iq-ului creşte cu fiecare an, ceea ce dovedeşte direcţia pe care am pornit în continuare.
Dar revenind la Down...chiar şi numele este unul predestinat şi atât de expresiv. Unii o numesc o greşeală, alţii îl numesc păcat, eu i-aş spune genetică. Progresul celular influenţat de factorii externi duce la modificările atât de traumatizante pentru lumea înconjurătoare. Cine e de vină? Nimeni...nimeni nu vrea să îşi asume vina pentru asemenea incidente, care din păcate sunt din ce în ce mai dese şi mai virulente. Toţi arată cu degetul, dar dacă te uiţi la direcţia înspre care arată, nu vezi nimic. Sunt nişte laşi avizi şi orbiţi de strălucirea gălbuie a monezilor şi fascinaţi de sunetul produs de maşina de numărat bancnote.
Te apropii de el, un copil mongoloid cu o privire inexpresivă, şi îl întrebi câţi ani are? Zâmbetul lui tâmp, acompaniat de o scurtă eliminare de salivă pe bărbie şi bulele ieşite la încercarea de a vorbi te face să regreţi întrebarea pe care ai pus-o. Dar acum e târziu, aşa că trebuie să aştepţi liniştit, zâmbitor, îngrozit, dar calm totodată răspunsul din partea acestui nefericit specimen. Din păcate răspunsul este puţin inteligibil şi însoţit de mişcări haotice ale membrelor evident mai puţin dezvoltate şi disproporţionate faţă de restul corpului. Regreţi întrebarea şi mila te cuprinde, odată cu inevitabila întrebare..."Dacă ar fi fost al meu?" Încerci să îţi alungi un asemenea gând din cap, dar...e acolo, s-a instaurat regeşte şi în curând nu are să te părăsească. Vei fi nevoit de acum încolo să trăieşti cu teamă şi fără răspuns imediat la întrebarea ta. Îndoiala se naşte în tine şi în cazul în care nu te poţi controla, rişti să pici în extrema de a nu mai procreea pe motivul mai sus menţionat! Stupid...trebuie să o facem şi când o facem, să fim conştienţi că sunt riscuri pe care ni le asumăm în mod direct.

Dihotomia chiriaşului

Să începem cu un prospect, un simplu prospect: tânăr, neliniştit, singur, fără mobilă, un sac de haine, un job amărât, un calculator şi o mulţime de speranţe.
Punctul de plecare: băncile facultăţii (în cele mai multe dintre cazuri). S-a terminat fericirea oferită de viaţa liniştită şi plină de alcool din căminul multisex. Respiri acum aerul infect dintr-o garsonieră împuţită pe care ştii că o vei împărţi cu încă vreo doi colegi pe care încă nu îi cunoşti. Te întrebi cu ce diferă faţă de camera ta din cămin? Ei bine, răspunsul vine de la sine...acum eşti o persoană responsabilă care trebuie să vadă ce înseamnă propria întreţinere, trebuie să cunoască sacrificiile pe care le aduce plata lunară a unei rente către o persoană dubioasă şi care mirosind a transpiraţie îţi bate în data de 15 a fiecărei luni la uşă pentru a-ţi cere plata. În scurt timp urăşti ziua aceea. E o zi pe care ai vrea să o ştergi din calendar, dar ştii că nu ai rezolva nimic pentru că ar apărea din nou acolo...Cât de uşor îţi era înainte...stai şi începi să te gândeşti, vrei să faci atâtea dar nu prea merge treaba, munceşti ca să îţi achiţi chiria şi să îţi cumperi de mâncare.
Apoi apare uşor. Se ridică în tine sentimentul proprietăţii, îl simţi acolo, te roade, te macină. Te face să începi să te întrebi..."Ce dracu? De ce să îi dau la fomeia asta urât mirositoare atâţia bani când pot să dau în altă parte, dar cel puţin ŞTIU CĂ E AL MEU!" Da, o fi al tău...peste treizeci de ani! O iluzie menită să te arunce într-un cerc din care cu greu vei mai ieşi. O iluzie creată de către nişte oameni, care în a lor goană după putere şi bani se folosesc de această gândire revoluţionară a tânărului abia intrat în câmpul muncii pentru a-şi umple ei buzunarele. Ei ştiu că nevoile tale trebuie satisfăcute, şi sunt acolo, zânele, îngerii care vor să aibă grijă de tine. Nişte nemernici care folosesc dobânzile pe post de cadouri oferite sub pomul de crăciun. Nişte ahtiaţi după profit care sunt în stare să te arunce afară din casa în care sperai că ai tăi copii îşi vor aduce copiii...să te arunce la primele semne că problemele tale devin din ce în ce mai mari şi mai mari.

Trăim în vremuri de restrişte ar spune deja anticii clasici români. Suntem meniţi să purtăm pe umeri semnele înrobirii, semnele ruşinii, semnele decăderii. Cu toate acestea vremurile sunt altele, gândirea noastră e alta şi ceea ce nu realizăm este că putem oricând să evadăm. Oricând. Nimic nu ne mai poate ţine legaţi de nimic, nimic nu ne mai poate ţine într-un loc. Suntem independenţi şi pentru această independenţă s-a luptat lumea secole de-a rândul. Aceasta este independenţa despre care se vorbeşte, schimbarea care întradevăr se resimte în fiecare fibră a corpului tău. Tot ce trebuie să faci este să accepţi! Să accepţi că poţi şi că eşti capabil să o şi faci dacă îţi doreşti cu adevărat!

Ai spune că sunt doar vorbe aruncate fără prea multă cugetare...dar dacă spui aşa ceva înseamnă ca înţelesul celor de mai sus au trecut prea departe de tine...chiriaş este egal atât cu "plata" cât şi cu "proprietatea". Problema e pe care o alegi? Care dintre ele e mai bună? Eu încă mai stau să o cuget...şi între timp am ales chiria, deşi răspunsul nu îl cunosc! Să fie oare acesta răspunsul? Hmmmm....

Întors...

...Pe dos, pe toate părţile sau doar o singură dată! Dacă cineva ar putea să ne spună asemenea lucruri, dacă doar ar putea să ne răspundă la toate aceste nenorocite "de ce?-uri". Dar nu e nimeni care să poată, nu e nimeni acolo. Suntem aici, doar noi, singuri, mereu doar noi. Dar orice s-ar întâmpla inevitabil ne întoarcem din nou în acelaşi punct. Suntem mereu copiii mamei, suntem mereu urmările realizărilor noastre, suntem progeniturile unui loc pe care ne place atât de mult să îl denumim "casă". Atât de simplu, bisilabic şi monocrom. Nimic care să denote adevărata semnificaţie a unui atât de important cuvânt. La fel ca şi cuvântul mama, de exemplu. Bisilabic, monocrom şi chiar inodor, adică lipsit de nici un fel de chimie în esenţa lui. Le menţinem simple, dar doar acele lucruri care sunt cu adevărat importante...posibil ca aceste lucruri să necesite atenţia infinită a fiecăruia fără o ulterioară cuantificare a tuturor aspecteleor ce acopera semnificaţia empirică a cuvântului. E o emoţie. Ne întoarcem mereu către emoţii, către sentimente. Nu te vei întoarce niciodată către un loc care nu ţi-a provocat nici un tremur, nici un sentiment, nici o emoţie. Este un loc mort pentru tine, este un loc inexistent şi care în mintea ta nu are nici o semnificaţie.

Din ce am spus mai sus, ar însemna că ceea ce fac eu aici, şi lipsa mea de la tastatură de ceva vreme, semnifică o întoarcere către emoţii, către sentimente. Da, îmi place ceea ce fac aici, îmi place să îmi descătuşez creierii şi să îi las să zburde în voie, aberând în neştire pentru câteva minute. Da, apoi inevitabil trebuie să îi pun în standby pentru că o nouă zi a început, o nouă etichetă trebuie adoptată şi comportamentul deviant pe care ţi l-ai permis cu o zi mai devreme e drogul de care ai nevoie. Aşa că da, găsesc o emoţie la fiecare comentariu pe care îl citesc, găsesc o emoţie la fiecare utilizator nou pe care îl văd înregistrat, la fiecare postare nouă...toate sunt surse, iar eu sunt alimentatorul. Dar e unul dintre locurile în care te întorci.

Care e locul tău? Unde îţi place să te întorci şi de ce nu o faci?

Duşul Social. Extincţia #11

Arian, ghidandu-se după puterea fluxului o căuta pe Maria încercând să afle în ce cameră au dus-o. În curând creierul lui i-a oferit imagini cu locaţia Mariei după energia emanată de copilul care creştea în pântecele ei şi care acum avea aproape o jumătate de metru. Când Arian a ajuns lângă Maria, aceasta părea diformă, cu o burtă imensă, şi care se mişca în continuu. Grimasele de durere şi spasmele arătau chinurile la care era supusă. Era transpirată şi se ruga să scape mai repede. Când îl văzu pe Arian, încercă să zâmbească şi îi spuse:
- Ce mi-ai făcut? M-ai omorât! Sper că acest copil pe care mă chinui să îl ţin în mine este ceea ce îţi doreşti de la mine şi de la lumea aceasta! cuvintele acestea au fost spuse sacadat şi cu mare greutate, în timp ce spasmele şi contracţiile deveneau din ce în ce mai dese şi mai dureroase.
Arian lăsă capul în pământ, nemaiputând să o privească în ochi. Se aplecă totuşi deasupra ei şi o mângâie tandru pe frunte:
- Misiunea ta cred că se încheie aici! Îmi pare rău că trebuie să se termine aşa, o lacrimă s-a scurs pe obrazul lui Arian şi a căzut pe faţa tumefiată a Mariei. Te-am iubit...sper că ştii asta, şi mi-aş fi dorit un copil cu tine! Din păcate a trebuit să fie în condiţiile acestea!
O sărută pe frunte, după care îi dezlegă mâinile şi picioarele de curelele ce o ţineau legată de pat şi o ridică în braţe. Când a luat-o în braţe i-a transmis prin piele impulsuri electrice care aveau menirea de a-i calma durerile, de a-i transpune creierul într-o stare amorfă pentru câtva timp. Apoi a început să alerge cu ea către ieşire.
A rămas înţepenit în uşa care dădea către platformă, platformă pe care George ţinea piept urlând la o mulţime de Khazeri care îl înconjurau. S-a pregătit pentru un atac şi îşi făcu un plan cum să ajungă cu Maria la navă fără să fie rănit nici unul dintre ei. Nu putea să creeze o gaură de vierme pentru că nu putea să îi adune pe toţi oamenii la un loc, şi pe lângă aceasta, ar fi putut să o folosească şi Khazerii. Armele de care dispuneau Khazerii nu erau arme de foc, dar nici nu erau rudimentare. Cea mai puternică armă, care de fapt era destul de defensivă, era exoscheletul şi bila. Cu toate acestea, Arian ştia că atâta timp cât nu luau forma bilei, agilitatea lor în luptă era destul de redusă, iar la cât de compacţi erau acum, două focuri cu nanoboţi ar putea să le nimicească la toţi exoscheletul metalic.
Apariţia lui Arian cu Maria în braţe i-a făcut pe toţi Khazerii de pe platformă să se oprească pentru câteva clipe. Navele de luptă se opriseră şi ele. Nici Arian, nici George nu ştiau ce se întâmplă. Un urlet prelung ieşi din piepturile tuturor Khazerilor şi Arian strigă către George să îi arunce pistolul cu nanoboţi. Arian îl prinse şi îl setă pentru impact cu rază largă. Pe Maria o lăsase jos, în spatele său, şi acum se pregătea să tragă către Khazeri care în continuare nu mai dădeau semne că ar vrea să atace. O navă se apropie deasupra lor şi din ea sări un Khazer între mulţime şi Arian. Din săritură, s-a pus în genunchi, cu capul plecat în faţa lui Arian.
- Preaslăvit să fie cel care ne-a salvat! urletul încetă şi toţi Khazerii se puseră în genunchi, închinându-se în faţa lui Arian.
- Ce dracu...! Nu îmi aduc aminte să îi fi salvat pe aceştia vreodată! îi şopti el lui George.
- Din partea tuturor Khazerilor, ne cerem iertare Preaslăvite! Ni s-a spus că trebuie să atacăm această dimensiune, nimic altceva, continuă acel Khazer care părea să fie conducătorul lor. Iar noi, după cum ştii nu cerem niciodată alte explicaţii!
- Da, ştiu asta! spuse Arian cu o voce puternică. Ridicaţi-va acum! Sunteţi iertaţi!
- Ce naiba faci? îl întrebă George, speriat de felul în care se comporta Arian cu aceşti Khazeri.
- Mă comport aşa cum ar trebui să se comporte un conducător al lor! îi şopti din nou Arian. Sper doar să nu mă confunde cu altcineva.

Pentru că aşa trebuie să fie!

Patetic şi pe lângă asta ar mai fi încă o mie de alte apelative asemenea. Suntem asemenea unor roboţi setaţi fiecare să îşi îndeplinească rolurile şi să ducă la bun sfârşit aplicaţia pentru care a fost creat. Nici unul nu conştientizează că se învârte în acelaşi loc, că face aceeaşi şi aceeaşi buclă repetitivă care de multă vreme a încetat de a-i mai provoca plăcere. Din când în când ne mai ducem la un update, la un backup sau în unele din cele mai fericite cazuri, la o formatare. Mai sunt cei oropsiţi de soartă şi care mereu sunt reciclaţi şi ale căror programe sunt rescrise şi suprascrise, şterse sau necompilate.
La început nu ai cum să conştientizezi asemenea concepte, nu ai cum să vezi existenţa controlului, nu ai cum să îţi imaginezi că tu ai putea ajunge vreodată să îţi rescrii softul. Ei bine, acum, după atâţia ani, după atâtea eşecuri, sau după atâtea bucurii, ajungi în acelaşi moment ca şi oricare altul...va trebui să alegi calea pe care vei merge de acum înainte. Eşti creatorul sau creaţia? Accepţi puterea sau vrei să fii unul dintre cei mulţi, conduşi.
Ai ales. Crezi că îţi va merge bine? Aparent da. Aparent. Fericirea sau starea de bine nu e altceva decât o iluzie, o născocire a creierului pentru a se delecta cu câte un orgasm mental din timp în timp. Sau poate să fie doar o linie de cod introdusă măsluit printre celelalte, un virus care produce senzaţia de bine. Dar inevitabil ajungi din nou la starea de dinainte. Pentru că aşa trebuie să fie, pentru că totul este ciclic, pentru că noi avem nevoie să ne simţim prost, pentru ca apoi când ne simţim bine, această senzaţie să poată fi amplificată până la paroxism.
Identificarea creierului fiecăruia cu o antenă de emisie recepţie nu reprezintă decât ultimul pas înspre acceptarea controlului. Suntem predestinaţi pentru a muri, dar pentru a ajunge acolo fiecare dintre noi este nevoit să treacă printr-un anumit proces. Un proces numit viaţă. Şi se pare că la acest proces, cineva, undeva şi cândva, i-a conferit o prea mare importanţă!
Ar trebui să ne deconectăm creierele de iluziile pe care le purtăm după noi şi să le încărcăm cu realităţi deloc iluzorii. Mormane de sinapse să îşi încerce norocul prin alte locuri, prin alte universuri, pe oriunde, dar nu la noi.
Dar la urma urmei, aşa trebuie să fie şi oricât am încerca să găsim o explicaţie, de fiecare dată ne trezim prinşi în probleme şi mai mari. Pentru că nu suntem meniţi să ieşim vreodată din buclă sau să evadăm...
Pentru că aşa trebuie să fie!

A plecat!

Un strop. Atât. Pentru mai mult, e necesar mai mult. Pentru mai puţin, e necesar mai mult. Cum să fie mai bine?
Un surâs, o voce caldă la telefon, o imagine rapidă. Eşti tu. Eşti fiinţa menită să îmi taie răsuflarea, să mă arunce din înaltul piedestalului spre vârful degetelor tale...Eşti fiinţa menită să îmi învăluie inima într-o masă enormă de sentimente şi trăiri care mai de care mai impulsive şi mai puternice. Eşti fiinţa pentru care nimic pe lumea aceasta nu mai contează pentru că eşti tu...
Eşti totul şi mai mult decât atât. Eşti atâţia de eşti...
Apoi apari din nou. Ţi-am simţit parfumul mai devreme. Acum e vremea să îţi văd şi ochii atât de mari, limpezi, frumoşi...îmi zâmbesc şi mă întreb oare ce îi face să îmi zâmbească. E un zâmbet furat, rapid şi înşelător.
Apoi deschid ochii. EŞti tu, acolo, din nou. Cu ochii mari, frumoşi, îmi zâmbesc. De ce îmi zâmbesc atâta timp cât inima mea e pe punctul de a exploda? De ce? "Pentru că o meriţi!" vocea ei râzbate până la mine, dar parcă e dintr-o altă dimensiune, dintr-un alt timp. Totul e mai încet, totul s-a oprit, timpul nu se mai mişcă. DOar ea, ea, acea frumoasă creatură, acea fiinţă a cărei corp s-a pus în mişcare apropiindu-se lasciv de mine. Îi văd hainele cum dispar de pe corpul ei, un corp mai mult decât perfect. Nu e nimic altceva decât o minune a naturii, o Afrodita contemporană, o Monalisa, o Venus.
Îmi simt gura uscată şi mâinile transpirate. Îmi doresc ca acest moment să nu se termine niciodată, îmi doresc...
Îţi simt corpul atât de aproape, chipul tău atât de aproape de al meu, ochii tăi se scaldă în ochii mei, iar buzele, buzele...da, buzele...Răsuflarea ta sacadată, felul în care mă priveşti, buzele care le caută pe ale mele, buzele...Pielea ta lucioasă şi umedă, unghiile înfipte în spatele meu, muşcătura de la baza gâtului, apoi buzele...Mă priveşti în ochi şi îmi şopteşti ceva. Buzele tale nu se mişcă...
Dispari, la fel cum ai apărut, dispari! De ce dispari, de ce pleci, de ce mă laşi? De ce nu pot să închid uşa? Te mai întorci?

Haide să vedem dacă se mai întoarce!!!

Rog comentarii de pe margine :))))

Loop

Bleah. Pardon, sughiţ. Porc. Sinteză expresivă a realităţii. Crah. Crah? Bursier. Suav. Destins? Perfect niciodată nu va fi. Frustrat, da , frustrat.
Frustrat denotă acea stare de spirit în care în conflict cu mediul înconjurător fiind, cauţi în disperare o cale de scăpare. Unica problemă e că nu ai habar când şi cum şi de ce se întâmplă să devii un frustrat. Creierul tău îşi ia nişte măsuri de apărare, ţncepe să acţioneze din greu sistemul simpatic pentru a te scoate din tenebrele negre ale vieţii tale de mult pierdute. Şi te întrebi cum naiba ai ajuns să fii un poponar? Te întrebi cum naiba ai ajuns să ai jumate din păr verde şi jumate roşu. Cum ai ajuns să fii un tatuat sau unu plin de piercinguri. A fi frustrat înseamnă a încerca să împărtăşeşti ceva cu cineva şi acel cineva nu reuşeşte să te urmărească, să te înţeleagă. Tu devii impacientat, gândindu-te că greşeşti undeva, şi din greu începi din nou să încerci să te faci înţeles. Într-un final, răspunsul pe care îl primeşti este ceva de genul "Să-mi f... una, da ăsta e dus rău...god damn freaky!"
Ce prieteni, ce iubiri, ce viaţă socială, ce servici bun? Utopii...realităţi paralele, universuri în buclă.
Toate se intersectează, toate se repetă, dar de fiecare dată ajungi în acelaşi punct. Şi te întrebi. Realizezi la un moment dat. Îţi dai seama unde ai greşit. Dar e târziu. Începi să dai jos un pierce, apoi pe celălalt. Iei o primă cămaşă mai serioasă pe tine...cu mâneci lungi, bineînţeles, ca să îţi acopere tatuajele acum urâte de pe braţe. Cu stupoare constaţi că părul tău are o culoare naturală. Începi să simţi că poţi să te schimbi, că încă mai ai ceva de oferit. De fapt încă nu ai oferit nimic lumii acesteia, aşa că ar fi timpul să o faci.
Proscrisul a devenit predicator. Sensul a devenit o linie de ghidare. Socialul e noul tău scop. A demonstra înseamnă a construi, a ieşi din bucla în care intraseşi. CU ce costuri, cu ce pierderi. Victime colaterale, îţi spui. Te linişteşte asta şi îţi conferă o doză şi mai mare de încredere în tine.
E un început. Începi să îi vezi tu pe ei. Zâmbeşti când îi vezi cum trec pe lângă tine pe stradă. Nu vrei să îţi mai aduci aminte, dar ei sunt acolo...tu nu!
Frustraţi...