Molecular #1

Deschise cu greu ochii întrebându-se unde se află. A încercat să îşi mişte capul, dar o durere îngrozitoare i-a parcurs zona frontală. „Ce dracu se întâmplă cu mine?”. Suportând durerea în speranţa că e ceva trecător, se ridică uşor într-un cot, acomodânu-şi privirea cu semiobscuritatea din încăpere. Nimic deosebit, nimic frumos, nimic ce ar putea să îi ofere indicaţii despre unde se află. Imaginile i se perindară prin faţa ochilor într-o fracţiune de secundă.
-Nu ar trebui să îl sedăm? Întrebă un doctor aplecat asupra lui, cu un bisturiu în mână.
-Nu, în nici un caz, spuse o voce a cărei faţă nu intra în raza lui vizuală. Trebuie să îl lăsăm să simtă tot... e necesar pentru corpul lui şi pentru sistemul neuronal să parcurgă toate etapele.
-Bine, fie cum zici tu, dar dacă ceva se întâmplă, vina e a ta!
„Ce naiba?!?” Imaginile pe care tocmai le văzuse nu îi oferiseră decât o mai mare bulversare. În continuare nu ştia ce căuta acolo şi ce au încercat cei doi doctori să facă. Simţea în continuare că îi explodează capul, dar cu toate acestea a încercat să se ridice. O grimasă de durere l-a aruncat înapoi în cerceafurile murdare. Fiecare muşchi, fiecare enzimă, fiecare celulă, fiecare moleculă din corpul lui îi provocau durere. A rămas o perioadă răstignit pe spate, cu ochii în tavan. Atunci a reuşit să observe camera de luat vederi care se afla într-un colţ, îndreptată înspre el. Ledul roşu intermitent îi arăta că se transmiteau imaginile către un receptor. Tot atunci a mai văzut şi aparatele din partea dreaptă a patului, aparate la care se pare că era legat, şi patru perfuzii de diferite culori din câte putea să îşi dea seama, toate cu firele intrând sub pătură.
-Nu are ce să se întâmple!
-Da, Chris, pentru tine totul e foarte simplu. Gândirea ta bivalentă îţi permite să priveşti tot ce se întâmplă într-un mod dualist.
-Fii serios, în cazul acesta nu e nimic care să merite mai multă atenţie decât ofeream înainte.
-Trăieşti sau mori, nu ? Parcă aceste e sloganul tău în aceste cazuri! Ambii doctori se opriră pentru moment privind ochii speriaţi şi injectaţi ai celui de pe pat.
-Uită-te şi tu la el! spuse Chris, vocea de mai devreme, în continuare fără chip. A ales să participe la acest eveniment doar pentru că e un idealist! Crezi că dacă va trăi va putea să schimbe ceva? Va putea să îşi ducă la capăt idealurile?
-Probabil că va încerca...
Bisturiul i-a provocat o durere care uşor s-a transformat în panică.

Din nou imaginile i-au invadat creierul, făcându-l să se întrebe ce s-a întâmplat cu el acolo. „Despre ce eveniment vorbeau cei doi doctori, şi cine erau cei doi?” O mulţime de întrebări şi nici un răspuns evident. Deoarece nu putea să îşi aducă aminte nimic, mişcările îi erau limitate, iar imaginile nu mai apăreau, a ales să închidă ochii şi să se lase pradă somnului.
S-a trezit avându-i din nou pe cei doi doctori deasupra lui. Iniţial a crezut că e din nou sub influenţa imaginilor, dar lipsa instrumentelor, şi a măştilor celor doi i-au arătat că e din nou în acea cameră sinistră şi în continuare legat la o mulţime de aparate. Durerea a dispărut, ceea ce i-a permis să îşi mişte membrele în voie.
-A revenit, spuse Chris, vocea care într-un final a primit un chip.
-Bun, bun! se simţea exultare şi excitare în glasul celuilalt. Ce crezi că ar trebui să facem acum? continuă el aproape şoptit.
-Continuăm aşa cum am stabilit, Alex! Avem nevoie de el ca să plecăm de aici, adu-ţi aminte!
-Da, da!
Realiza că era vorba despre el, dar nu ştia despre ce vorbeau cei doi. I-a catalogat rapid, oferindu-le fiecărora câteva caracteristici, dar fără să ştie de ce făcea acest lucru. Chris era cel autoritar, liderul dintre cei doi, deşi a presupus că inteligenţa mai mare aparţinea celui numit Alex. Acesta pe de altă parte părea să fie puţin dezechilibrat din punct de vedere emoţional, ceea ce îi conferea lui Chris un anumit control asupra lui. De asemenea deciziile stăteau în mâna lui Chris, Alex fiind consultat doar formal în legătură cu diferite probleme, mai ales că aparţinea tagmei celor sceptici.
O zguduitură destul de puternică, urmată de firicele de praf prelingându-se din fisurile tavanului încăperii i-au făcut pe cei doi doctori să se privească speriaţi.
-Se pare că a început! Haide să îl decuplăm de la aparate.
-Eşti sigur că e pregătit, Chris?
-Nu prea avem de ales, nu-i aşa? Adică, analizează şi tu puţin problema în care suntem băgaţi! Vezi o altă cale de scăpare? mişcarea de la stânga la dreapta a capului lui Alex a confirmat că nu avea altă soluţie.
-Bun atunci! Pregăteşte-te te rog să îi administrezi injecţia finală...dacă trecem cu bine de pasul acesta, mai avem o şansă. Chris s-a oprit puţin, uitându-se pierdut în ochii pacientului. Acesta la rândul lui îl privea mirat, fiind total în necunoştinţă de cauză.

O femeie frumoasă dormea lângă el, într-o cameră aranjată, într-un pat curat şi mare. Poza de pe noptieră şi câinele de la piciorul patului îi aduseră aminte unde se află. Se întoarse către femeie şi o mângâie tandru pe obraz. Uşa de la cameră trântită de perete l-au făcut să tresară şi să se pregătească de atac, dar în cameră au dat buzna doi copii de vârste apropiate. Poza de pe noptieră îi confirmă ceea ce deja ştia. Soţia lui se trezise şi ea, şi acum se juca cu copiii care săriseră vioi în pat. Se întinse către el şi îl sărută de bună dimineaţa.
A deschis ochii. Îl dureau din nou, dar de data aceasta era mult mai suportabilă.
-Ce naiba mi-aţi făcut? se adresă el celor doi doctori care îl priveau mai mult speriaţi.
-E bine! a răsuflat Chris uşurat. Am reuşit!
-Ce aţi reuşit? Unde sunt? Ce mi-aţi făcut?
-În primul rând, interveni Alex, va trebui să continui să accepţi ceea ce am discutat înainte...
-Dacă aş şti ce am discutat înainte, probabil că mi-ar fi uşor să duc o discuţie cu voi! se uita în continuare încruntat la cei doi doctori care la rândul lor se uitatu la el savurând din plin victoria.