Au ieşit amândoi din încăpere, fără să zică nimic, lăsându-l în continuare pe pacientul lor într-o semiobscuritate cognitivă. Era necesar să fie confuz şi era necesar să încerce să descopere singur cât mai mult din ceea ce s-a întâmplat înainte de a interveni ei.
-Chris, timpul nu ţine cu noi! Adu-ţi aminte cum am fost depăşiţi de cealaltă realitate data trecută! Nu ne mai permitem să o ratăm încă o dată!
-Mda...aşa e, mormăi Chris gânditor.
Evoluţia...gândurile lui Chris îl îndepărtară pe acesta de vorbele partenerului lui. Evoluţia...evoluţia a fost cea care i-a aruncat în această situaţie şi acum se pare că tot evoluţia are să îi şi scoată din ea. Cu câteva luni în urmă erau doi tineri doctori fizicieni respectaţi în comunitatea lor mai ales datorită numeroselor lor încercări de a separa timpul. Urmăreau să creeze falii în continuitatea spaţiu-timp pentru a delimita şi a accesa ideea de „univers paralel”. Încercările lor au fost încununate de succes doar până la delimitare. Premiul Nobel primit i-au impulsionat şi mai mult în continuarea muncii lor. Chris îşi aducea aminte de primul cobai pe care l-au trimis într-o realitate paralelă. Informaţiile primite de la acesta aparţineau unei miimi de secundă, timp în care cobaiul a fost prins între cele două realităţi. A fost de ajuns pentru a realiza că e posibila trecerea. Mai departe totul s-a petrecut atât de repede...A apărut Alex cu ideea lui de a folosi un costum format din particule exotice ţinute apropiate de un câmp de unde electromagnetice emanate de chiar creierele lor. Aces costum ar fi trebuit să le permită să stea agăţaţi destul între realităţi încât să poată să observe, să culeagă informaţii şi să revină înapoi. Ideea s-a dovedit a fi bună, dar minutul petrecut în ambele realităţi a consumat costumul de materie exotică. Cei prezenţi au asistat neputincioşi la imaginile oferite de trecerea celor doi colegi dintr-o realitate în alta. Au văzut timpul distorsionându-se, au vazut corpurile lor transformate în praf molecular au văzut norul creat absorbit în cealaltă dimensiune.
Amândoi au rămas uimiţi când au văzut universul paralel. Totul în jurul lor se mişca foarte repede, totul se modifica, se altera, murea sau se năştea. Nu ştiau ce să creadă, ce se întâmplă. Au crezut că se aflau într-o lume în care totul se petrecea foarte repede, în care timpul cunoştea alte limite sau caracteristici. Asta până când cineva s-a oprit din mişcare lângă ei. Spre surprinderea lor, era umanoid.
Îi studia atent, mişcându-şi în mod continuu buzele. Părea că vorbeşte cu el însuşi, dar de fapt s-a dovedit în curând că era un mijloc de comunicare, deşi cei doi nu au văzut nici un aparat ataşat de corpul umanoidului. În scurt timp, se văzură înconjuraţi de o mulţime de umanoizi, buzele tuturor mişcându-se, dar fără să scoată vreun sunet. Sunet...atunci au realizat amândoi că nu se auzea nici un sunet, nici o adiere, nici o şoaptă. Unica explicaţie ar putea fi mişcarea continuua şi viteza cu care se deplasa timpul în acel univers.
Cel care s-a oprit primul se apropia acum de ei, deloc ameninţător. Părea a fi un om blând, nu prea bătrân, dar destul de înţelept pentru a acţiona corect în asemenea situaţii. Le-a pus câte o mână pe umăr şi a închis ochii. Următorul moment a însemnat începutul aventurii lor. S-au trezit în mijlocul acelei mişcări rapide pe care o văzuseră mai devreme. De data aceasta puteau ei să îi vadă pe cei care se opriseră mai devreme lângă ei să îi observe. Păreau a fi stane de piatră. Apoi vedeau cum îşi revin la normal, unul câte unul. Nu puteau decât să presupună că au intrat şi ei în mişcarea normală.
-Cine sunteţi şi de unde veniţi?
Chris îşi aduse aminte că întrebarea aceasta a adus cu ea un şir lung de alte întrebări, şi apoi încă multe alte întrebări. Apoi au urmat demonstraţiile, după ce umanoizii, specia numită Prels, au aflat că cei doi erau oameni de ştiinţă veniţi dintr-o altă dimensiune. Au vrut să vadă dacă înţeleg tehnologia lor, ceea ce s-a dovedit a fi un succes total, aceasta asemănându-se într-o mare măsură cu cea de pe Pământ. Chris şi Alex nu au putut decât să presupună că şi în această realitate, oamenii erau tot oameni, deşi mai evoluaţi. Au avut noroc, spuneau ei la un moment dat, că nu au aterizat într-o realitate din trecut, din starea incipientă a dezvoltării umane. Nu ar mai fi dispus de tehnologia şi uneltele necesare pentru a încerca să îşi croiască un drum de evadare înspre dimensiunea lor.
Întreaga structură se cutremură. De data aceasta, imaginile din capul lui erau clare şi cu multă plăcere a constatat că se putea mişca liber. Nici măcar nu mai era legat de pat. Şi-a scos toţi electrozii prin care era legat la aparate, pregătindu-se să coboare din patul înalt de spital. O explozie puternică l-a lipit de peretele din spate, tăindu-i respiraţia. Urechile îl dureau şi inima îi bătea puternic în piept. Praful ridicat, mirosul de fum şi lipsa oxigenului l-au dus în pragul leşinului. A văzut tatuajul de pe mână cu puţin înainte ca ochii să îi fie acoperiţi de vălul roşu. L-a atins uşor, o mişcare instinctivă, neştiind de ce face acest lucru. A început de la primul cadran, urmând apoi hiperbola ce cobora intersectând un punct verde. Pe măsură ce degetul său urmărea linia hiperbolei, aceasta îşi schimba culoarea într-un auriu strălucitor pentru ca apoi să revină la starea iniţială. A atins cu teamă punctul verde, chinuindu-se să mai rămână conştient pentru a vedea ce urmează să se întâmple. Ştia că ceva are să urmeze, ceva important, dar nu ştia exact ce.
Totul în jurul lui a început să alerge, să se mişte cu o viteză mult prea mare pentru ca creierul său să poată fi capabil să perceapă ceva. S-a ridicat de jos, în timp ce corpul lui începea să fie acoperit de ceea ce părea a fi un costum mulat. Inflexiunile costumului, tendinţa acestuia de a străluci l-a dus cu gândul la hiperbola de pe mâna sa, acum acoperită de mâneca costumului. Cu toate acestea, în acelaşi loc, costumul a păstrat un punct verde. A pus degetul pe punct doar pentru a vedea lumea cum îşi opreşte mişcarea.
-Anel! De unde ai apărut? Chris l-a întâmpinat cu braţele deschise.
-Nu ştiu ce s-a întâmplat! deşi vroia să fie speriat, experienţa prin care tocmai trecuse o găsise mai mult decât plăcută.
-Ai descoperit costumele, ai descoperit o parte din tine! Chris îl luă de braţ şi îl trase înspre un colţ al camerei, plină de altfel de doctori în halate albe, aplecaţi toţi asupra unui pacient.
-Nu trebuie să ştie nimeni ce s-a întâmplat, spuse Chris surescitat, şoptindu-i la ureche. M-ai înţeles? Nimeni, nimeni nu trebuie să ştie cine eşti tu, sau ce e cu gândurile tale. Păstrează-le pentru tine, pentru noi. Adu-ţi aminte scopul pentru care exişti...
-Dar nu îl...
-Ba îl ştii, doar că deocamdată nu vrei să accepţi...corpul tău nu vrea să accepte!
Chris îl privi în ochi, speriat, dar fericit totodată. Mai devreme au crezut şi el şi Alex că Anel a fugit şi că unica lor şansă a dispărut. Se văzură blocaţi pe vecie în acea dimensiune în care nu aveau nici cea mai mică şansă să se integreze. Erau conştienţi că mai erau în viaţă doar pentru că a muri acolo însemna un sacrilegiu. Moartea însemna aruncarea celor cărora le-a venit timpul în ceea ce ei numeau Vârtejul, adică spaţiul în care ajunseseră ei prima dată. Acolo timpul nu era o constantă, timpul era variabil exponenţial crescător. Ceea ce pentru cei care se aflau în interior, cu cât stăteau mai mult, cu atât viteza de deplasare creştea. Finalul nu era cunoscut, deoarece nimeni nu s-a întors din această variabilă.
Acum, Chris se uita la unica persoană care ar fi putut să îi treacă din această realitate în realitatea lor.
-O să încerc, Chris, îţi promit, o să încerc! Anel a schiţat o stare empatică referitor la situaţia lui Chri şi a lui Alex, dar nu i-a reuşit prea bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu