Frumos

Greu de definit...ce ar putea să semnifice acest cuvânt? Poate un abstract sau poate ceva palpabil. Poate e doar un fir de nisip sau poate e imaginaţia noastră. Avem nevoie să simţim, e în natura umană acest lucru. Cu toate acestea de unde derivă fiecare emoţie, fiecare senzaţie, fiecare imagine pe care creierul nostru o primeşte, o identifică, o redă şi apoi o stochează? Niciodată impactul nu va fi acelaşi atunci când doar ne aducem aminte vreuna dintre cele descrise mai sus. Prima dată reprezintă primordialul, prima dată reprezintă originea, punctul 0, atomul...Apoi tot ce urmează e doar materie reziduală.

Dacă prima dată e frumos, a doua oară cum e? Deschizi ochii pentru a mia oară, dimineaţa, lângă femeia cu care îţi doreşti să îţi petreci tot restul vieţii şi te uiţi lung la ea în timp ce doarme într-o frumoasă dimineaţă de primăvară. Admiri încă o dată, ca de altfel în fiecare dimineaţă femeia de lângă tine, simţind cum sentimentul este amplificat pe zi ce trece. Descoperi în fiecare dimineaţă câte ceva nou...o aluniţă nouă, un rid, părul lung încâlcit şi de fiecare dată are acelaşi efect asupra ta...râmăi înmărmurit şi simţi nevoia să te întinzi către ea să o iei în braţe! De ce? Pentru că o iubeşti, pentru că simţi că e frumoasă, că o doreşti, că atingerea ei e drogul de care ai nevoie în fiecare zi.

Deschizi ochii pentru a mia oară, dimineaţa, îi postezi în tavan şi rămâi acolo pentru câteva clipe. Ai vrea să se prăbuşească peste tine...ca în fiecare dimineaţă, te întorci şi te uiţi lung către locul unde de multă vreme nu a mai stat nimeni, locul pe care mintea ta acum încearcă să îl recreeze cum poate mai bine. Încearcă să redea sentimentele pe care le experimentai atunci când ea era acolo. Cu toate acestea realizezi că pe zi ce trece sunt tot mai slabe, tot mai reci, tot mai îndepărtate...le pierzi, fug, sunt estompate de trecerea nemiloasă a timpului...tic-tac, tic-tac. Te ridici şi întinzi mâna către clepsidra de pe noptieră. Firul de nisip îţi provoacă un sentiment. Exact trei minute. Atât durează. Atât. Frumosul pe care l-ai pierdut. Atât a durat. Nici un minut mai mult. Dacă există şi a doua oară? Dar a fost prima data?

Frumos...ultima picătură de nisip, ultima imagine a frumosului. Te consolezi cu gândul că va veni din nou dimineaţa. Îţi aduci aminte din nou de acel frumos. Dar nu mai poţi să îl denumeşti aşa, nu mai reprezintă asta, nu a mai rămas în sufletul tău. Creierul ţi-a blocat percepţia asupra necesităţii de extrapolare a sensului redat de acest "cuvânt de spus doar o singură dată". Ai nevoie să îl redefineşti, să îi recreezi sensul, să îl transformi, să îl aduci la o stare şi într-o ipostază care să îţi satisfacă nevoia. Dar acum eşti conştient că va exista doar pentru o singură dată. A doua oară va fi la fel ca şi prima dată, a treia oară la fel, a patra oară în schimb le va distruge pe toate celelalte trei şi le va lua locul făcându-te invariabil să crezi că nu au existat niciodată trei dăţi, ci doar una...şi în final chiar crezi că a fost frumoasă această primă şi singură dată?

Apropos, tu de câte ori ai simţit frumosul?