Ăăăă....Mocirlă

Că aşteptam monocrom să mă lovească un gând, ăăăă, că munceam asudând tricou după tricou, ăăăăă, ce să vă spun, ăăăă...Dislexic? Criminal lingvistic? Ăăăăă, ameţit de atâta ploaie, aiurit şi adormit la auzul acelei monotonii sociale zilnice. Se agravează, creşte în intensitate, se înrădăcinează.

Ăăăă...groapa din mijlocul drumului. Maşina care are să te stropească. E aerul îmbâcsit de parfumuri la ora 7 dimineaţa. E mirosul greoi şi pestilenţial de transpiraţie aburindă de la ora 15. Ăăăăă, ce să zic, e femeia tristă ce-şi discută la telefon în mijlocul drumului problemele conjugale. Ăăăă, mă scarpin cu degetul arătător în vârful capului. Ce să zic, ăăăă, sunt mereu aceleaşi personaje, sunt mereu aceleaşi plimbări, aceleaşi drumuri, aceleaşi trasee, aceleaşi rutine zilnice. Omul îşi stabileşte mental traseul încă din momentul în care a ieşit pe uşă. Ăăăăă, cunoaşte fiecare trotuar, fiecare maşină, fiecare fir de iarbă.

Mlaştină. Da, asta trebuie să fie! Ăăăă, da, cred că da. Mlaştină. Mlaştina socială culturalizată prin îndoctrinarea personajului mioritic. Centrifugarea acestuia pe măsură ce se face transhumanţa de la sat la oraş, până când lâna devine albă, curată şi puţin mirositoare. Şi mlaştina aduce cu ea aceleaşi mizerii şi mirosuri infecte, tinzând spre putrefacţie. Apoi apar ei, ei, acei oameni ai mlaştinii, aceia care consideră această mlaştină teritoriul lor de joacă, cei care se cred superiori, creatorii, atotcunoscătorii, puternicii, autoproclamatorii, nenorociţii, mizerabilii, împuţiţii, criminalii...Sunt ei, doar ei cei care subjugă animalele nevinovate din mlaştina împuţită.

Mocirlă. În mlaştină. Mocirlă. Tină. Nămol. Expresiv e mocirlă. Reprezintă cel mai de jos nivel al mizeriei. E sub nămol. E o combinaţie între praf, apă, pământ, mizeriile adunate de-a lungul timpului şi flegme. Da, multe flegme, flegme mari, mici, sub formă de stropi, sub formă de mucus, galbene, albe, scârboase, mai puţin scârboase, dar mereu acolo. Acolo jos, sub picioarele noastre, pe trotuarul ce se vrea a fi curat, pe strada care este circulată. Pe parbrizul maşinii, pe cauciuc. Pe talba pantofului, întinzându-se pe măsură ce pasul îşi începe mişcarea naturală. E acolo. Dar fără ea, fără această minunată moştenire a satului românesc, fără această flegmă, nu se poate forma mocirla. Şi acolo suntem şi noi, în mocirlă, acceptând tăcuţi şi mici, ascunzându-ne în spatele unei mari flegme plină de mucozităţi. Cine, de ce, cum am ajuns aici?

Ăăăăă, probabil că....sindromul românesc ne cuprinde pe toţi, aşa că, ăăăăă....ce să vă zic, ăăăă, hai să continuăm tot aşa, să ne înnecăm în mocirla din mlaştina în care aşteptăm ultima flegmă a cărei vâscozităţi scârboase şi urât mirositoare ne provoacă un sentiment acut de vomă.

Trist, stupid şi tipic uman totodată. E specific zonei, e mulţumirea adusă ofrandă de către noi....ăăăă...cui?