Vorbeşti fără nici o inflexiune în voce. Sunetele pe care le scoţi sunt cele ale muşchilor faciali care realizează din greu procesul masticator. Energia pe care o degajă muşchii se transformă în bucăţi de mâncare care se preling pe bărbie. Canta de vin o prinzi cu mâinile pline de grăsimea uleioasă a unui cerb tocmai prins şi făcut la rotisor. Vinul îţi curge pe barba deasă şi lungă, apoi pe piept, până când inevitabil ajunge să îţi spele organul. Te gândeşti că oricum e un lucru bun...îi schimbă mirosul pentru că nu te-ai mai spălat de zile bune. Nu mai simţi propriu-ţi miros infect. Eşti imun, dar doar pentru că la fel sunt toţi bărbaţii şi femeile din jurul tău. Toţi au acelaşi miros, şi nici unul nu pare să realizeze cât de împuţiţi sunt.
Prinzi fără nici o ruşine o femeie şi o arunci pe masă, mânjind-o cu degetele negre şi unsuroase. Pe coapsa femeii rămâne o dâră neagră, urcând înspre...
În faţa ta un calculator, o sală mare, costumul scump pe care îl porţi, mirosul de parfurm fin şi o mulţime de oameni la fel ca şi tine, în jurul tău. Cineva, la un pupitru, în faţa tuturor anunţă un viitor decadent, o economie fără viziune, o politică fără glas. Dar cine e acel om? De unde îl cunoşti? Aaaa da, îţi aduci aminte, era barmanul cântăreţ, ministrelul din visul tău. "Un vis? La dracu dacă a fost un vis! Vreau să devină realitate!" Pui mâna pe telefon şi începi să dai instrucţiuni. "Du-te aranjează conacul, trimite invitaţiile, fă rost de un cerb!....Cum adică e prohibiţie? Tu ai uitat cu cine vorbeşti? Pentru noi, pentru scaunele noastre nu există în dicţionar acest cuvânt! Am spus că vreau un cerb! Mai vreau vin, mult vin, şi carafe, multe carafe, dintr-alea vechi, din care se îmbătau ai noştri străbuni pe vremuri! Şi trimite invitaţiile!" Eşti excitat, te simţi bine, şi parcă ai vrea să se termine tot bâlciul la care participi acum în acea sală fastuoasă, discutând despre vreo lege stupidă care oricum nu are nimic de a face cu afacerile tale. Pentru că dacă ar fi avut, atunci ai fi fost primul care ar fi ridicat mâna şi ai fi bătut cu pumnul în masă. Dar aşa...de ce să te agiţi...oricum nu te afectează cu nimic.
Mintea îţi fuge din nou la dâra de mizerie pe care ai lăsat-o pe coapsa femeii...
Decadent...
duminică, 27 iunie 2010
Dusul Social. Extinctia #10
Andreea dădea semne că îşi revine pe deplin şi în curând Robert a lăsat-o să meargă pe picioarele ei.
- Ce am făcut mai devreme a fost destul de şocant! spuse ea sub formă de scuză.
- Foarte bine ai făcut! o susţinu Arian. Reuşeşti să îţi foloseşti întreaga capacitate şi pe lângă aceasta să aduci inovaţii în ceea ce priveşte relaţia cub-surogat. Mulţumeşte-i Maşinii!
- Arian, spuse Andreea aproape şoptind, aud tot ceea ce se întâmplă pe Pământ, şi nu numai! ştiu că există peste o mie de planete ocupate şi controlate de către „Noi”! Pot să văd fiecare destin în parte, pot să aud conversaţii, pot să văd ceea ce fiecare specimen a înregistrat...
- Da, ştiu Andreea! şi mă bucur că nu te simţi copleşită şi mai mult chiar, mă bucur pentru creierul tău care a acceptat atât de bine aceste modificări! Arian se apropie de ea şi îi luă o şuviţă de pe faţă...Robert dădea semne că nu îi convenea această atingere, dar Andreea se întoarse către el şi îl luă de mână.
- Îţi mulţumesc că ai fost acolo lângă mine! se uită adânc în ochii lui, îi luă capul în mâini şi îl sărută plină de dorinţă.
Arian se uită un moment la ei, după care le întrerupse momentul şi îi invită să continue pentru că George sigur avea nevoie de ajutorul lor.
- Unde mergem acum? întrebă Andreea.
- Să îţi îndeplineşti misiunea! Trebuie să te apropii cât poţi de mult de Prozon...e singurul care îşi protejează comunicaţiile. Nu poţi să vezi nimic legat de persoana lui, nu-i aşa? şi Andreea dădu din cap afirmativ ca şi răspuns la întrebarea lui Arian. Din această cauză am nevoie de tine să fii în preajma lui. Pentru asta trebuie să te protejezi, trebuie tot timpul să îţi menţii partea umană ascunsă! Ţine minte, nu sunt acolo ca să te pot salva...eşti pe cont propriu! Informaţiile o să mi le trimiţi prin orice mijloace poţi.
- Mă arunci în gura lupului! concluzionă Andreea într-un mod foarte direct.
Arian se uită la ea şi nu mai zise nimic. Ajunseseră între timp la nava sub formă de farfurie. Îşi aruncă o privire înspre plafonul platformei şi folosindu-şi emisiile energetice ale creierului a identificat toate fluxurile energetice ale acelor „Ei” care au atacat suprafaţa. Deşi erau dispersaţi, putea să îi distrugă cu o singură rază energetică dacă aveau destulă înălţime.
- Vreau să ştiu unde este bucata de ADN furată de „Ei” de la NSA? îi ceru el Andreei după care a intrat în piciorul navei împreună cu amândoi.
Andreea se uită la el, şi începu să caute în cub pentru a da de urma acelui obiect. În navă, Robert a lăsat-o de mână pentru a păşi într-un cadran. Arian îi făcu un semn Andreei să aibă grijă de Robert şi să îi explice ceea ce trebuia să fie ştiut. Aceasta îl prinse de mână pe Arian şi îl trase către ea, spunându-i:
- Nu ştiu ce se petrece cu mine! când se uită la mine, în ochii mei, simt că mi se înmoaie genunchii, simt că mi se taie respiraţia şi îmi simt inima bătând nebuneşte!
- E doar dragoste, frumoaso! Eşti doar îndrăgostită! îi spuse Arian zâmbind. Nu e nimic nou!
- Am găsit! ADN-ul i-a fost înmânat unei femei pe nume Kim ... Aceasta e singură înregistrare pe care am găsit-o despre ADN, exceptând cea în care Prozon le ordonă celor trei să fure ADN-ul.
- E bine, Andreea, mulţumesc! E o informaţie foarte importantă, spuse Arian încercând să îşi dea seama de ce Kim şi nu Jhon.
- Ce am făcut mai devreme a fost destul de şocant! spuse ea sub formă de scuză.
- Foarte bine ai făcut! o susţinu Arian. Reuşeşti să îţi foloseşti întreaga capacitate şi pe lângă aceasta să aduci inovaţii în ceea ce priveşte relaţia cub-surogat. Mulţumeşte-i Maşinii!
- Arian, spuse Andreea aproape şoptind, aud tot ceea ce se întâmplă pe Pământ, şi nu numai! ştiu că există peste o mie de planete ocupate şi controlate de către „Noi”! Pot să văd fiecare destin în parte, pot să aud conversaţii, pot să văd ceea ce fiecare specimen a înregistrat...
- Da, ştiu Andreea! şi mă bucur că nu te simţi copleşită şi mai mult chiar, mă bucur pentru creierul tău care a acceptat atât de bine aceste modificări! Arian se apropie de ea şi îi luă o şuviţă de pe faţă...Robert dădea semne că nu îi convenea această atingere, dar Andreea se întoarse către el şi îl luă de mână.
- Îţi mulţumesc că ai fost acolo lângă mine! se uită adânc în ochii lui, îi luă capul în mâini şi îl sărută plină de dorinţă.
Arian se uită un moment la ei, după care le întrerupse momentul şi îi invită să continue pentru că George sigur avea nevoie de ajutorul lor.
- Unde mergem acum? întrebă Andreea.
- Să îţi îndeplineşti misiunea! Trebuie să te apropii cât poţi de mult de Prozon...e singurul care îşi protejează comunicaţiile. Nu poţi să vezi nimic legat de persoana lui, nu-i aşa? şi Andreea dădu din cap afirmativ ca şi răspuns la întrebarea lui Arian. Din această cauză am nevoie de tine să fii în preajma lui. Pentru asta trebuie să te protejezi, trebuie tot timpul să îţi menţii partea umană ascunsă! Ţine minte, nu sunt acolo ca să te pot salva...eşti pe cont propriu! Informaţiile o să mi le trimiţi prin orice mijloace poţi.
- Mă arunci în gura lupului! concluzionă Andreea într-un mod foarte direct.
Arian se uită la ea şi nu mai zise nimic. Ajunseseră între timp la nava sub formă de farfurie. Îşi aruncă o privire înspre plafonul platformei şi folosindu-şi emisiile energetice ale creierului a identificat toate fluxurile energetice ale acelor „Ei” care au atacat suprafaţa. Deşi erau dispersaţi, putea să îi distrugă cu o singură rază energetică dacă aveau destulă înălţime.
- Vreau să ştiu unde este bucata de ADN furată de „Ei” de la NSA? îi ceru el Andreei după care a intrat în piciorul navei împreună cu amândoi.
Andreea se uită la el, şi începu să caute în cub pentru a da de urma acelui obiect. În navă, Robert a lăsat-o de mână pentru a păşi într-un cadran. Arian îi făcu un semn Andreei să aibă grijă de Robert şi să îi explice ceea ce trebuia să fie ştiut. Aceasta îl prinse de mână pe Arian şi îl trase către ea, spunându-i:
- Nu ştiu ce se petrece cu mine! când se uită la mine, în ochii mei, simt că mi se înmoaie genunchii, simt că mi se taie respiraţia şi îmi simt inima bătând nebuneşte!
- E doar dragoste, frumoaso! Eşti doar îndrăgostită! îi spuse Arian zâmbind. Nu e nimic nou!
- Am găsit! ADN-ul i-a fost înmânat unei femei pe nume Kim ... Aceasta e singură înregistrare pe care am găsit-o despre ADN, exceptând cea în care Prozon le ordonă celor trei să fure ADN-ul.
- E bine, Andreea, mulţumesc! E o informaţie foarte importantă, spuse Arian încercând să îşi dea seama de ce Kim şi nu Jhon.
sâmbătă, 26 iunie 2010
RAuomania #5
Despre noi şi cu noi e povestea care va începe de astăzi. Scrierile viitoare, arhivele viitoare vor păstra la loc de cinste comemorarea zilei de astăzi. Toţi vor cunoaşte această mohorâtă zi de sâmbătă, zi în care o ţară a fost îngropată în propria-i mizerie şi peste care s-a tras apa. Dar mizeria va rămâne, pentru că scurgerea s-a înfundat. Va creşte, va deveni din ce în ce mai mare, mai hidoasă, mai murdară, mai urât mirositoare, mai aproape de putrefacţie. A început doar ca şi o carie, ca un punct cangrenal acum câţiva ani, pentru ca în timp, amplificarea să ajungă la cote greu de imaginat sau de măsurat.
Suntem victimele propriilor noastre toalete nespălate. La fiecare tragere de apă a rămas câte ceva acolo şi nimeni nu a venit să cureţe. Acum, astăzi, iasă la lumină ceea ce am ţinut acolo de atâta timp. Ai vrea să poţi să iei un mop, să îl cureţi, să îl ştergi, dar este atât de pietrificat şi de contopit cu vasul de la toaletă încât nu se întrevede decât o singură soluţie să îl îndepărtezi de acolo...
Miraţi, consternaţi, neputincioşi, cangrenaţi, simpli muritori priviţi cu ochii mari ecranul în care o prezentatoare atât de arătoasă şi de voalată prezintă încercând să pară cât mai şocată, deşi probabil nu înţelege ce se întâmplă în jurul ei, prezintă cazul trist al unei ţări care a devenit într-un scurt timp doar un punct pe o hartă, panta descendentă a unei hiperbole dintr-un grafic, asimptota negativă, coşul de gunoi, centrul decadenţei, dovada existenţei unui management corupt şi deficitar. Da, despre ea e vorba, despre o adevărată latrină în devenire. Inconştienţi şi nefericiţi ne vom îndrepta atât spre o gravă decadenţă socială cât şi spre o congestionare economică din care dragii noştri conducători nu au nici măcar cea mai vagă idee despre cum ar putea fi gestionată. Ne aflăm la marginea unei crevase, în care, dacă o să cădem, o să ajungem fruntea, mândria, geniul şi poate chiar reprezentanţii ţărilor din lumea a III-a. Pentru că la noi se poate. Pentru că la noi se poate orice. Pentru că la noi poate să iasă azi unu din puşcărie şi de mâine să înceapă să îşi construiască un partid dintr-o mulţime colorată şi incultă care să îl propulseze înspre visul său nebun şi degradant de a ajunge preşedinte. Pentru că la noi e posibil...
Suntem victimele propriilor noastre toalete nespălate. La fiecare tragere de apă a rămas câte ceva acolo şi nimeni nu a venit să cureţe. Acum, astăzi, iasă la lumină ceea ce am ţinut acolo de atâta timp. Ai vrea să poţi să iei un mop, să îl cureţi, să îl ştergi, dar este atât de pietrificat şi de contopit cu vasul de la toaletă încât nu se întrevede decât o singură soluţie să îl îndepărtezi de acolo...
Miraţi, consternaţi, neputincioşi, cangrenaţi, simpli muritori priviţi cu ochii mari ecranul în care o prezentatoare atât de arătoasă şi de voalată prezintă încercând să pară cât mai şocată, deşi probabil nu înţelege ce se întâmplă în jurul ei, prezintă cazul trist al unei ţări care a devenit într-un scurt timp doar un punct pe o hartă, panta descendentă a unei hiperbole dintr-un grafic, asimptota negativă, coşul de gunoi, centrul decadenţei, dovada existenţei unui management corupt şi deficitar. Da, despre ea e vorba, despre o adevărată latrină în devenire. Inconştienţi şi nefericiţi ne vom îndrepta atât spre o gravă decadenţă socială cât şi spre o congestionare economică din care dragii noştri conducători nu au nici măcar cea mai vagă idee despre cum ar putea fi gestionată. Ne aflăm la marginea unei crevase, în care, dacă o să cădem, o să ajungem fruntea, mândria, geniul şi poate chiar reprezentanţii ţărilor din lumea a III-a. Pentru că la noi se poate. Pentru că la noi se poate orice. Pentru că la noi poate să iasă azi unu din puşcărie şi de mâine să înceapă să îşi construiască un partid dintr-o mulţime colorată şi incultă care să îl propulseze înspre visul său nebun şi degradant de a ajunge preşedinte. Pentru că la noi e posibil...
miercuri, 23 iunie 2010
Ăăăă....Mocirlă
Că aşteptam monocrom să mă lovească un gând, ăăăă, că munceam asudând tricou după tricou, ăăăăă, ce să vă spun, ăăăă...Dislexic? Criminal lingvistic? Ăăăăă, ameţit de atâta ploaie, aiurit şi adormit la auzul acelei monotonii sociale zilnice. Se agravează, creşte în intensitate, se înrădăcinează.
Ăăăă...groapa din mijlocul drumului. Maşina care are să te stropească. E aerul îmbâcsit de parfumuri la ora 7 dimineaţa. E mirosul greoi şi pestilenţial de transpiraţie aburindă de la ora 15. Ăăăăă, ce să zic, e femeia tristă ce-şi discută la telefon în mijlocul drumului problemele conjugale. Ăăăă, mă scarpin cu degetul arătător în vârful capului. Ce să zic, ăăăă, sunt mereu aceleaşi personaje, sunt mereu aceleaşi plimbări, aceleaşi drumuri, aceleaşi trasee, aceleaşi rutine zilnice. Omul îşi stabileşte mental traseul încă din momentul în care a ieşit pe uşă. Ăăăăă, cunoaşte fiecare trotuar, fiecare maşină, fiecare fir de iarbă.
Mlaştină. Da, asta trebuie să fie! Ăăăă, da, cred că da. Mlaştină. Mlaştina socială culturalizată prin îndoctrinarea personajului mioritic. Centrifugarea acestuia pe măsură ce se face transhumanţa de la sat la oraş, până când lâna devine albă, curată şi puţin mirositoare. Şi mlaştina aduce cu ea aceleaşi mizerii şi mirosuri infecte, tinzând spre putrefacţie. Apoi apar ei, ei, acei oameni ai mlaştinii, aceia care consideră această mlaştină teritoriul lor de joacă, cei care se cred superiori, creatorii, atotcunoscătorii, puternicii, autoproclamatorii, nenorociţii, mizerabilii, împuţiţii, criminalii...Sunt ei, doar ei cei care subjugă animalele nevinovate din mlaştina împuţită.
Mocirlă. În mlaştină. Mocirlă. Tină. Nămol. Expresiv e mocirlă. Reprezintă cel mai de jos nivel al mizeriei. E sub nămol. E o combinaţie între praf, apă, pământ, mizeriile adunate de-a lungul timpului şi flegme. Da, multe flegme, flegme mari, mici, sub formă de stropi, sub formă de mucus, galbene, albe, scârboase, mai puţin scârboase, dar mereu acolo. Acolo jos, sub picioarele noastre, pe trotuarul ce se vrea a fi curat, pe strada care este circulată. Pe parbrizul maşinii, pe cauciuc. Pe talba pantofului, întinzându-se pe măsură ce pasul îşi începe mişcarea naturală. E acolo. Dar fără ea, fără această minunată moştenire a satului românesc, fără această flegmă, nu se poate forma mocirla. Şi acolo suntem şi noi, în mocirlă, acceptând tăcuţi şi mici, ascunzându-ne în spatele unei mari flegme plină de mucozităţi. Cine, de ce, cum am ajuns aici?
Ăăăăă, probabil că....sindromul românesc ne cuprinde pe toţi, aşa că, ăăăăă....ce să vă zic, ăăăă, hai să continuăm tot aşa, să ne înnecăm în mocirla din mlaştina în care aşteptăm ultima flegmă a cărei vâscozităţi scârboase şi urât mirositoare ne provoacă un sentiment acut de vomă.
Trist, stupid şi tipic uman totodată. E specific zonei, e mulţumirea adusă ofrandă de către noi....ăăăă...cui?
Ăăăă...groapa din mijlocul drumului. Maşina care are să te stropească. E aerul îmbâcsit de parfumuri la ora 7 dimineaţa. E mirosul greoi şi pestilenţial de transpiraţie aburindă de la ora 15. Ăăăăă, ce să zic, e femeia tristă ce-şi discută la telefon în mijlocul drumului problemele conjugale. Ăăăă, mă scarpin cu degetul arătător în vârful capului. Ce să zic, ăăăă, sunt mereu aceleaşi personaje, sunt mereu aceleaşi plimbări, aceleaşi drumuri, aceleaşi trasee, aceleaşi rutine zilnice. Omul îşi stabileşte mental traseul încă din momentul în care a ieşit pe uşă. Ăăăăă, cunoaşte fiecare trotuar, fiecare maşină, fiecare fir de iarbă.
Mlaştină. Da, asta trebuie să fie! Ăăăă, da, cred că da. Mlaştină. Mlaştina socială culturalizată prin îndoctrinarea personajului mioritic. Centrifugarea acestuia pe măsură ce se face transhumanţa de la sat la oraş, până când lâna devine albă, curată şi puţin mirositoare. Şi mlaştina aduce cu ea aceleaşi mizerii şi mirosuri infecte, tinzând spre putrefacţie. Apoi apar ei, ei, acei oameni ai mlaştinii, aceia care consideră această mlaştină teritoriul lor de joacă, cei care se cred superiori, creatorii, atotcunoscătorii, puternicii, autoproclamatorii, nenorociţii, mizerabilii, împuţiţii, criminalii...Sunt ei, doar ei cei care subjugă animalele nevinovate din mlaştina împuţită.
Mocirlă. În mlaştină. Mocirlă. Tină. Nămol. Expresiv e mocirlă. Reprezintă cel mai de jos nivel al mizeriei. E sub nămol. E o combinaţie între praf, apă, pământ, mizeriile adunate de-a lungul timpului şi flegme. Da, multe flegme, flegme mari, mici, sub formă de stropi, sub formă de mucus, galbene, albe, scârboase, mai puţin scârboase, dar mereu acolo. Acolo jos, sub picioarele noastre, pe trotuarul ce se vrea a fi curat, pe strada care este circulată. Pe parbrizul maşinii, pe cauciuc. Pe talba pantofului, întinzându-se pe măsură ce pasul îşi începe mişcarea naturală. E acolo. Dar fără ea, fără această minunată moştenire a satului românesc, fără această flegmă, nu se poate forma mocirla. Şi acolo suntem şi noi, în mocirlă, acceptând tăcuţi şi mici, ascunzându-ne în spatele unei mari flegme plină de mucozităţi. Cine, de ce, cum am ajuns aici?
Ăăăăă, probabil că....sindromul românesc ne cuprinde pe toţi, aşa că, ăăăăă....ce să vă zic, ăăăă, hai să continuăm tot aşa, să ne înnecăm în mocirla din mlaştina în care aşteptăm ultima flegmă a cărei vâscozităţi scârboase şi urât mirositoare ne provoacă un sentiment acut de vomă.
Trist, stupid şi tipic uman totodată. E specific zonei, e mulţumirea adusă ofrandă de către noi....ăăăă...cui?
luni, 21 iunie 2010
Fals
O privire rece, meschină îţi loveşte trupul. Încearcă să îţi pătrundă în minte, în gânduri, în sentimente. Speră că în curând ochii tăi se vor pleca în negura pământului ridiculizaţi de către chiar reflexia împovărată de grijă a realităţii ce te înconjoară. Ce vrea să însemne hidoşenia de privire care te-a făcut să te simţi atât de imoral, atât de mizerabil, atât de scârbit de ceea ce tocmai ai exeperimentat? Era doar o simplă privire, o frântură dintr-un haos îngrozitor de înfloritor...dar era chiar privirea ta! Oglinda era cea care te privea cu atâta milă, combinată cu ruşine şi o vagă consideraţie de patetism. Toate acestea răsfrânte asupra ta te automutilează, te dezbracă în încercarea de a da jos cele mai disgraţioase şi fetide feţe ce se pare că le îmbraci cu succes.
Eşti fals! Ai fost nevoit să fii! Ai rămas aşa. Prima dată când ai fost fals ai simţit cum obrajii îţi iau foc, aveai impresia că toată lumea are să realizeze gravitatea faptei şi omul care stă în spatele ei. Dar nu. Nu a fost aşa. A fost începutul unei noi vieţi, unei vieţi acoperite parcă cu un voal la început, pentru ca pe parcurs acesta să se transforme într-o draperie, apoi într-o pătură, pentru ca în final să fie o plapumă groasă şi apăsătoare. Oxigen.
E un fals! Era neceasr să fie! Şi aşa a rămas. A fost prima minciună, a fost primul impuls. Ai reacţionat normal, probabil, dar normal în accepţiunea ta doar. Ai devenit meschin, un om rău. Lumea începea să vadă în ochii tăi acea umbră ce ducea inevitabil la construirea unui grad ridicat de neîncredere în jurul tău. Respirai, emanai neîncredere. Te poticneşti în însuţi gândurile tale, josnicia în care te complaci, camera mizeră în care stai te îndepărtează de oglindă. Te îndepărtezi de omul din faţa ta, cel care înţelege, cel care conştientizează, cel care încă mai speră că ne putem transforma în oameni din nou. Îţi spui că nu eşti doar tu aşa. Toată lumea e la fel, toţi suntem la fel, toţi, fără excepţie, toţi...E în natura umană să înşeli, să minţi, să furi, să excelezi, să posezi...
Suntem falşi, suntem meschini, suntem câteodată inumani. Dar asta ne face pe noi umani. E un teatru pe care fiecare dintre noi e nevoit să îl joace. E soarta care ne înconjoară, o soartă ludică, un arlechin mereu cu două feţe.
Jokerul!
Eşti fals! Ai fost nevoit să fii! Ai rămas aşa. Prima dată când ai fost fals ai simţit cum obrajii îţi iau foc, aveai impresia că toată lumea are să realizeze gravitatea faptei şi omul care stă în spatele ei. Dar nu. Nu a fost aşa. A fost începutul unei noi vieţi, unei vieţi acoperite parcă cu un voal la început, pentru ca pe parcurs acesta să se transforme într-o draperie, apoi într-o pătură, pentru ca în final să fie o plapumă groasă şi apăsătoare. Oxigen.
E un fals! Era neceasr să fie! Şi aşa a rămas. A fost prima minciună, a fost primul impuls. Ai reacţionat normal, probabil, dar normal în accepţiunea ta doar. Ai devenit meschin, un om rău. Lumea începea să vadă în ochii tăi acea umbră ce ducea inevitabil la construirea unui grad ridicat de neîncredere în jurul tău. Respirai, emanai neîncredere. Te poticneşti în însuţi gândurile tale, josnicia în care te complaci, camera mizeră în care stai te îndepărtează de oglindă. Te îndepărtezi de omul din faţa ta, cel care înţelege, cel care conştientizează, cel care încă mai speră că ne putem transforma în oameni din nou. Îţi spui că nu eşti doar tu aşa. Toată lumea e la fel, toţi suntem la fel, toţi, fără excepţie, toţi...E în natura umană să înşeli, să minţi, să furi, să excelezi, să posezi...
Suntem falşi, suntem meschini, suntem câteodată inumani. Dar asta ne face pe noi umani. E un teatru pe care fiecare dintre noi e nevoit să îl joace. E soarta care ne înconjoară, o soartă ludică, un arlechin mereu cu două feţe.
Jokerul!
sâmbătă, 19 iunie 2010
23:59
Început sau sfârşit? Geneza sau Armaggedon? Primul minut sau ultimul?
O nouă zi, o nouă noapte, o nouă viaţă, o nouă gură de aer, un nou tot!
Suntem creaţi prin corespondenţă. Prima moleculă a venit prin adresa de e-mail, s-a stabilit acolo şi în ultimul minut a ieşit la iveală. Cineva a deschis e-mail-ul! O nouă eră, o nouă lume, o nouă specie...dar ce s-a întâmplat cu cei de la 23:58? Mă gândesc că darwinismul ca ştiinţă nu poate să aibă o atât de mare acurateţe.E posibil să îi fi scăpat ceva pe drumul pe care a început să caute, pe atunci un drum atât de brut, de plin de gropi şi pericole. A încercat de unul singur să înţeleagă apariţia noastră, a încercat să doboare mituri până atunci adânc înrădăcinate în creierele atât de înguste! Dar a ajuns la ultimul minut, la fel ca oricare altul, a ajuns la 59. Îşi privea viaţa risipindu-se în faţa lui, vedea şi conştientiza greşelile pe care le-a făcut, înţelegea acum tot ceea ce nu a reuşit să vadă o viaţă întreagă. Dar de ce acum? De ce acum când nimic nu mai putea fi făcut...de ce acum, când îl mai despărţea un singur minut de un nou...un nou ce?
Care este ironia acestei desfătări mentale în minutul 59? De ce numărul care stă la baza universului este 46 când ar fi trebuit să fie 59?
Pentru că nu e doar noaptea, nu e doar moartea, nu e doar o nouă zi...e ultimul minut. Fiecare dintre noi îl privim cum vrem, unii aşteaptă cu nerăbdare să treacă pentru a felicita pe cineva pentru o zi de naştere. Alţii înjură că a mai trecut încă o zi şi nimic special nu s-a întâmplat. Alţii se bucură pentru că noua zi ar putea să le aducă numai fericire. Alţii au ca punct de reper pentru a-şi începe somnul, alţii îl consideră mereu intrarea într-un nou an, o nouă eră, un nou început...început...nu pot să nu observ că deşi este vorba despre un sfârşit, orice aluzie aş face mă aruncă într-un început.
23:59...unii ar spune că în realitate nu mai există cronologia aceasta. Timpul e diferit acum faţă de cum era cu câteva mii de ani în urmă. Noţiunii de timp coroborată cu noţiunea de spaţiu îi este atribuită o gamă largă de observaţii şi argumentări ştiinţifice. Până la urmă, dacă ne simţim confortabil ştiind că ziua conţine şi ora 23:59, de ce să nu mergem aşa mai departe şi să evităm întrebările inutile?
Te-ai gândit vreodată ce simţi când te uiţi la ceas şi constaţi că arată 23:59?
O nouă zi, o nouă noapte, o nouă viaţă, o nouă gură de aer, un nou tot!
Suntem creaţi prin corespondenţă. Prima moleculă a venit prin adresa de e-mail, s-a stabilit acolo şi în ultimul minut a ieşit la iveală. Cineva a deschis e-mail-ul! O nouă eră, o nouă lume, o nouă specie...dar ce s-a întâmplat cu cei de la 23:58? Mă gândesc că darwinismul ca ştiinţă nu poate să aibă o atât de mare acurateţe.E posibil să îi fi scăpat ceva pe drumul pe care a început să caute, pe atunci un drum atât de brut, de plin de gropi şi pericole. A încercat de unul singur să înţeleagă apariţia noastră, a încercat să doboare mituri până atunci adânc înrădăcinate în creierele atât de înguste! Dar a ajuns la ultimul minut, la fel ca oricare altul, a ajuns la 59. Îşi privea viaţa risipindu-se în faţa lui, vedea şi conştientiza greşelile pe care le-a făcut, înţelegea acum tot ceea ce nu a reuşit să vadă o viaţă întreagă. Dar de ce acum? De ce acum când nimic nu mai putea fi făcut...de ce acum, când îl mai despărţea un singur minut de un nou...un nou ce?
Care este ironia acestei desfătări mentale în minutul 59? De ce numărul care stă la baza universului este 46 când ar fi trebuit să fie 59?
Pentru că nu e doar noaptea, nu e doar moartea, nu e doar o nouă zi...e ultimul minut. Fiecare dintre noi îl privim cum vrem, unii aşteaptă cu nerăbdare să treacă pentru a felicita pe cineva pentru o zi de naştere. Alţii înjură că a mai trecut încă o zi şi nimic special nu s-a întâmplat. Alţii se bucură pentru că noua zi ar putea să le aducă numai fericire. Alţii au ca punct de reper pentru a-şi începe somnul, alţii îl consideră mereu intrarea într-un nou an, o nouă eră, un nou început...început...nu pot să nu observ că deşi este vorba despre un sfârşit, orice aluzie aş face mă aruncă într-un început.
23:59...unii ar spune că în realitate nu mai există cronologia aceasta. Timpul e diferit acum faţă de cum era cu câteva mii de ani în urmă. Noţiunii de timp coroborată cu noţiunea de spaţiu îi este atribuită o gamă largă de observaţii şi argumentări ştiinţifice. Până la urmă, dacă ne simţim confortabil ştiind că ziua conţine şi ora 23:59, de ce să nu mergem aşa mai departe şi să evităm întrebările inutile?
Te-ai gândit vreodată ce simţi când te uiţi la ceas şi constaţi că arată 23:59?
vineri, 18 iunie 2010
Frumos
Greu de definit...ce ar putea să semnifice acest cuvânt? Poate un abstract sau poate ceva palpabil. Poate e doar un fir de nisip sau poate e imaginaţia noastră. Avem nevoie să simţim, e în natura umană acest lucru. Cu toate acestea de unde derivă fiecare emoţie, fiecare senzaţie, fiecare imagine pe care creierul nostru o primeşte, o identifică, o redă şi apoi o stochează? Niciodată impactul nu va fi acelaşi atunci când doar ne aducem aminte vreuna dintre cele descrise mai sus. Prima dată reprezintă primordialul, prima dată reprezintă originea, punctul 0, atomul...Apoi tot ce urmează e doar materie reziduală.
Dacă prima dată e frumos, a doua oară cum e? Deschizi ochii pentru a mia oară, dimineaţa, lângă femeia cu care îţi doreşti să îţi petreci tot restul vieţii şi te uiţi lung la ea în timp ce doarme într-o frumoasă dimineaţă de primăvară. Admiri încă o dată, ca de altfel în fiecare dimineaţă femeia de lângă tine, simţind cum sentimentul este amplificat pe zi ce trece. Descoperi în fiecare dimineaţă câte ceva nou...o aluniţă nouă, un rid, părul lung încâlcit şi de fiecare dată are acelaşi efect asupra ta...râmăi înmărmurit şi simţi nevoia să te întinzi către ea să o iei în braţe! De ce? Pentru că o iubeşti, pentru că simţi că e frumoasă, că o doreşti, că atingerea ei e drogul de care ai nevoie în fiecare zi.
Deschizi ochii pentru a mia oară, dimineaţa, îi postezi în tavan şi rămâi acolo pentru câteva clipe. Ai vrea să se prăbuşească peste tine...ca în fiecare dimineaţă, te întorci şi te uiţi lung către locul unde de multă vreme nu a mai stat nimeni, locul pe care mintea ta acum încearcă să îl recreeze cum poate mai bine. Încearcă să redea sentimentele pe care le experimentai atunci când ea era acolo. Cu toate acestea realizezi că pe zi ce trece sunt tot mai slabe, tot mai reci, tot mai îndepărtate...le pierzi, fug, sunt estompate de trecerea nemiloasă a timpului...tic-tac, tic-tac. Te ridici şi întinzi mâna către clepsidra de pe noptieră. Firul de nisip îţi provoacă un sentiment. Exact trei minute. Atât durează. Atât. Frumosul pe care l-ai pierdut. Atât a durat. Nici un minut mai mult. Dacă există şi a doua oară? Dar a fost prima data?
Frumos...ultima picătură de nisip, ultima imagine a frumosului. Te consolezi cu gândul că va veni din nou dimineaţa. Îţi aduci aminte din nou de acel frumos. Dar nu mai poţi să îl denumeşti aşa, nu mai reprezintă asta, nu a mai rămas în sufletul tău. Creierul ţi-a blocat percepţia asupra necesităţii de extrapolare a sensului redat de acest "cuvânt de spus doar o singură dată". Ai nevoie să îl redefineşti, să îi recreezi sensul, să îl transformi, să îl aduci la o stare şi într-o ipostază care să îţi satisfacă nevoia. Dar acum eşti conştient că va exista doar pentru o singură dată. A doua oară va fi la fel ca şi prima dată, a treia oară la fel, a patra oară în schimb le va distruge pe toate celelalte trei şi le va lua locul făcându-te invariabil să crezi că nu au existat niciodată trei dăţi, ci doar una...şi în final chiar crezi că a fost frumoasă această primă şi singură dată?
Apropos, tu de câte ori ai simţit frumosul?
Dacă prima dată e frumos, a doua oară cum e? Deschizi ochii pentru a mia oară, dimineaţa, lângă femeia cu care îţi doreşti să îţi petreci tot restul vieţii şi te uiţi lung la ea în timp ce doarme într-o frumoasă dimineaţă de primăvară. Admiri încă o dată, ca de altfel în fiecare dimineaţă femeia de lângă tine, simţind cum sentimentul este amplificat pe zi ce trece. Descoperi în fiecare dimineaţă câte ceva nou...o aluniţă nouă, un rid, părul lung încâlcit şi de fiecare dată are acelaşi efect asupra ta...râmăi înmărmurit şi simţi nevoia să te întinzi către ea să o iei în braţe! De ce? Pentru că o iubeşti, pentru că simţi că e frumoasă, că o doreşti, că atingerea ei e drogul de care ai nevoie în fiecare zi.
Deschizi ochii pentru a mia oară, dimineaţa, îi postezi în tavan şi rămâi acolo pentru câteva clipe. Ai vrea să se prăbuşească peste tine...ca în fiecare dimineaţă, te întorci şi te uiţi lung către locul unde de multă vreme nu a mai stat nimeni, locul pe care mintea ta acum încearcă să îl recreeze cum poate mai bine. Încearcă să redea sentimentele pe care le experimentai atunci când ea era acolo. Cu toate acestea realizezi că pe zi ce trece sunt tot mai slabe, tot mai reci, tot mai îndepărtate...le pierzi, fug, sunt estompate de trecerea nemiloasă a timpului...tic-tac, tic-tac. Te ridici şi întinzi mâna către clepsidra de pe noptieră. Firul de nisip îţi provoacă un sentiment. Exact trei minute. Atât durează. Atât. Frumosul pe care l-ai pierdut. Atât a durat. Nici un minut mai mult. Dacă există şi a doua oară? Dar a fost prima data?
Frumos...ultima picătură de nisip, ultima imagine a frumosului. Te consolezi cu gândul că va veni din nou dimineaţa. Îţi aduci aminte din nou de acel frumos. Dar nu mai poţi să îl denumeşti aşa, nu mai reprezintă asta, nu a mai rămas în sufletul tău. Creierul ţi-a blocat percepţia asupra necesităţii de extrapolare a sensului redat de acest "cuvânt de spus doar o singură dată". Ai nevoie să îl redefineşti, să îi recreezi sensul, să îl transformi, să îl aduci la o stare şi într-o ipostază care să îţi satisfacă nevoia. Dar acum eşti conştient că va exista doar pentru o singură dată. A doua oară va fi la fel ca şi prima dată, a treia oară la fel, a patra oară în schimb le va distruge pe toate celelalte trei şi le va lua locul făcându-te invariabil să crezi că nu au existat niciodată trei dăţi, ci doar una...şi în final chiar crezi că a fost frumoasă această primă şi singură dată?
Apropos, tu de câte ori ai simţit frumosul?
miercuri, 16 iunie 2010
Deci...Asta e!
Asta e! O nouă expresie devenită peste noapte întruchiparea diavolească a banalităţii zilnice. Asta e! O nouă scuză pentru tot ceea ce se întîmplă, pentru tot ceea ce s-a întâmplat sau pentru ce are să se întâmple. Asta e! O poţi folosi pe post de interjecţie, utilitatea sunetului unui sughiţ depăşind cu mult expresivitatea acestor două cuvinte. Asta e! Un inuman reality show creat pentru oamenii a căror speranţă atârna de un fir de păr, iar dintr-o dată au realizat că e prea subţire să îi mai ţină pe toţi. Asta e! Pentru orice acţiune făcută, orice se întâmplă nou şi nu ne convine, orice decizie pe care conducătorii de toate tagmele şi clasele sociale le iau în detrimentul omului de rând; pentru oricare dintre acestea există atât o rezolvare, cât şi o concluzie....Asta e!
Asta e...mai nou se foloseşte în loc de "deci". Acum ceva vreme, era nebunia cu "Deci", când omul de la începutul propoziţiei arunca deja concluzia...binecunoscutul "Deci". Se pare că încet, încet, noul deci, Asta e, începe să câştige teren. "Asta e! Ne-au tăiat salariile şi pensiile? Asta e, ce să-i faci?" sau mai rău decât atât..."Am încercat să îmi găsesc de muncă, tot caut de vreun an, dar nu găsesc nimic...Asta e, frate, ce să-i faci, astea-s vremurile în care trăim...". E lamentabil să vezi oameni în toată firea acceptând cu atâta dezinvoltură un fapt şi mai mult decât atât, concluzionând în acelaşi timp rezultatul primit. Un simplu "Asta e" oferă feedbackul necesar pentru a înţelege gândirea colectivă şi influenţele negative care se transmit pe baze orale în cadrul unei societăţi, ce-i drept cu greu aş putea să o clasific ca fiind în curs de dezvoltare. Suntem nişte maimuţe, suntem câinele lui Pavlov, la care dacă îi dai de două ori acelaşi fapt, a treia oară sigur ţi-l va oferi pe tavă de bunăvoie.
Dar ce să-i facem, asta e! Ăştia suntem şi cu asta ne ducem mai departe...Asta e!
Asta e...mai nou se foloseşte în loc de "deci". Acum ceva vreme, era nebunia cu "Deci", când omul de la începutul propoziţiei arunca deja concluzia...binecunoscutul "Deci". Se pare că încet, încet, noul deci, Asta e, începe să câştige teren. "Asta e! Ne-au tăiat salariile şi pensiile? Asta e, ce să-i faci?" sau mai rău decât atât..."Am încercat să îmi găsesc de muncă, tot caut de vreun an, dar nu găsesc nimic...Asta e, frate, ce să-i faci, astea-s vremurile în care trăim...". E lamentabil să vezi oameni în toată firea acceptând cu atâta dezinvoltură un fapt şi mai mult decât atât, concluzionând în acelaşi timp rezultatul primit. Un simplu "Asta e" oferă feedbackul necesar pentru a înţelege gândirea colectivă şi influenţele negative care se transmit pe baze orale în cadrul unei societăţi, ce-i drept cu greu aş putea să o clasific ca fiind în curs de dezvoltare. Suntem nişte maimuţe, suntem câinele lui Pavlov, la care dacă îi dai de două ori acelaşi fapt, a treia oară sigur ţi-l va oferi pe tavă de bunăvoie.
Dar ce să-i facem, asta e! Ăştia suntem şi cu asta ne ducem mai departe...Asta e!
duminică, 13 iunie 2010
Molecular #2
Au ieşit amândoi din încăpere, fără să zică nimic, lăsându-l în continuare pe pacientul lor într-o semiobscuritate cognitivă. Era necesar să fie confuz şi era necesar să încerce să descopere singur cât mai mult din ceea ce s-a întâmplat înainte de a interveni ei.
-Chris, timpul nu ţine cu noi! Adu-ţi aminte cum am fost depăşiţi de cealaltă realitate data trecută! Nu ne mai permitem să o ratăm încă o dată!
-Mda...aşa e, mormăi Chris gânditor.
Evoluţia...gândurile lui Chris îl îndepărtară pe acesta de vorbele partenerului lui. Evoluţia...evoluţia a fost cea care i-a aruncat în această situaţie şi acum se pare că tot evoluţia are să îi şi scoată din ea. Cu câteva luni în urmă erau doi tineri doctori fizicieni respectaţi în comunitatea lor mai ales datorită numeroselor lor încercări de a separa timpul. Urmăreau să creeze falii în continuitatea spaţiu-timp pentru a delimita şi a accesa ideea de „univers paralel”. Încercările lor au fost încununate de succes doar până la delimitare. Premiul Nobel primit i-au impulsionat şi mai mult în continuarea muncii lor. Chris îşi aducea aminte de primul cobai pe care l-au trimis într-o realitate paralelă. Informaţiile primite de la acesta aparţineau unei miimi de secundă, timp în care cobaiul a fost prins între cele două realităţi. A fost de ajuns pentru a realiza că e posibila trecerea. Mai departe totul s-a petrecut atât de repede...A apărut Alex cu ideea lui de a folosi un costum format din particule exotice ţinute apropiate de un câmp de unde electromagnetice emanate de chiar creierele lor. Aces costum ar fi trebuit să le permită să stea agăţaţi destul între realităţi încât să poată să observe, să culeagă informaţii şi să revină înapoi. Ideea s-a dovedit a fi bună, dar minutul petrecut în ambele realităţi a consumat costumul de materie exotică. Cei prezenţi au asistat neputincioşi la imaginile oferite de trecerea celor doi colegi dintr-o realitate în alta. Au văzut timpul distorsionându-se, au vazut corpurile lor transformate în praf molecular au văzut norul creat absorbit în cealaltă dimensiune.
Amândoi au rămas uimiţi când au văzut universul paralel. Totul în jurul lor se mişca foarte repede, totul se modifica, se altera, murea sau se năştea. Nu ştiau ce să creadă, ce se întâmplă. Au crezut că se aflau într-o lume în care totul se petrecea foarte repede, în care timpul cunoştea alte limite sau caracteristici. Asta până când cineva s-a oprit din mişcare lângă ei. Spre surprinderea lor, era umanoid.
Îi studia atent, mişcându-şi în mod continuu buzele. Părea că vorbeşte cu el însuşi, dar de fapt s-a dovedit în curând că era un mijloc de comunicare, deşi cei doi nu au văzut nici un aparat ataşat de corpul umanoidului. În scurt timp, se văzură înconjuraţi de o mulţime de umanoizi, buzele tuturor mişcându-se, dar fără să scoată vreun sunet. Sunet...atunci au realizat amândoi că nu se auzea nici un sunet, nici o adiere, nici o şoaptă. Unica explicaţie ar putea fi mişcarea continuua şi viteza cu care se deplasa timpul în acel univers.
Cel care s-a oprit primul se apropia acum de ei, deloc ameninţător. Părea a fi un om blând, nu prea bătrân, dar destul de înţelept pentru a acţiona corect în asemenea situaţii. Le-a pus câte o mână pe umăr şi a închis ochii. Următorul moment a însemnat începutul aventurii lor. S-au trezit în mijlocul acelei mişcări rapide pe care o văzuseră mai devreme. De data aceasta puteau ei să îi vadă pe cei care se opriseră mai devreme lângă ei să îi observe. Păreau a fi stane de piatră. Apoi vedeau cum îşi revin la normal, unul câte unul. Nu puteau decât să presupună că au intrat şi ei în mişcarea normală.
-Cine sunteţi şi de unde veniţi?
Chris îşi aduse aminte că întrebarea aceasta a adus cu ea un şir lung de alte întrebări, şi apoi încă multe alte întrebări. Apoi au urmat demonstraţiile, după ce umanoizii, specia numită Prels, au aflat că cei doi erau oameni de ştiinţă veniţi dintr-o altă dimensiune. Au vrut să vadă dacă înţeleg tehnologia lor, ceea ce s-a dovedit a fi un succes total, aceasta asemănându-se într-o mare măsură cu cea de pe Pământ. Chris şi Alex nu au putut decât să presupună că şi în această realitate, oamenii erau tot oameni, deşi mai evoluaţi. Au avut noroc, spuneau ei la un moment dat, că nu au aterizat într-o realitate din trecut, din starea incipientă a dezvoltării umane. Nu ar mai fi dispus de tehnologia şi uneltele necesare pentru a încerca să îşi croiască un drum de evadare înspre dimensiunea lor.
Întreaga structură se cutremură. De data aceasta, imaginile din capul lui erau clare şi cu multă plăcere a constatat că se putea mişca liber. Nici măcar nu mai era legat de pat. Şi-a scos toţi electrozii prin care era legat la aparate, pregătindu-se să coboare din patul înalt de spital. O explozie puternică l-a lipit de peretele din spate, tăindu-i respiraţia. Urechile îl dureau şi inima îi bătea puternic în piept. Praful ridicat, mirosul de fum şi lipsa oxigenului l-au dus în pragul leşinului. A văzut tatuajul de pe mână cu puţin înainte ca ochii să îi fie acoperiţi de vălul roşu. L-a atins uşor, o mişcare instinctivă, neştiind de ce face acest lucru. A început de la primul cadran, urmând apoi hiperbola ce cobora intersectând un punct verde. Pe măsură ce degetul său urmărea linia hiperbolei, aceasta îşi schimba culoarea într-un auriu strălucitor pentru ca apoi să revină la starea iniţială. A atins cu teamă punctul verde, chinuindu-se să mai rămână conştient pentru a vedea ce urmează să se întâmple. Ştia că ceva are să urmeze, ceva important, dar nu ştia exact ce.
Totul în jurul lui a început să alerge, să se mişte cu o viteză mult prea mare pentru ca creierul său să poată fi capabil să perceapă ceva. S-a ridicat de jos, în timp ce corpul lui începea să fie acoperit de ceea ce părea a fi un costum mulat. Inflexiunile costumului, tendinţa acestuia de a străluci l-a dus cu gândul la hiperbola de pe mâna sa, acum acoperită de mâneca costumului. Cu toate acestea, în acelaşi loc, costumul a păstrat un punct verde. A pus degetul pe punct doar pentru a vedea lumea cum îşi opreşte mişcarea.
-Anel! De unde ai apărut? Chris l-a întâmpinat cu braţele deschise.
-Nu ştiu ce s-a întâmplat! deşi vroia să fie speriat, experienţa prin care tocmai trecuse o găsise mai mult decât plăcută.
-Ai descoperit costumele, ai descoperit o parte din tine! Chris îl luă de braţ şi îl trase înspre un colţ al camerei, plină de altfel de doctori în halate albe, aplecaţi toţi asupra unui pacient.
-Nu trebuie să ştie nimeni ce s-a întâmplat, spuse Chris surescitat, şoptindu-i la ureche. M-ai înţeles? Nimeni, nimeni nu trebuie să ştie cine eşti tu, sau ce e cu gândurile tale. Păstrează-le pentru tine, pentru noi. Adu-ţi aminte scopul pentru care exişti...
-Dar nu îl...
-Ba îl ştii, doar că deocamdată nu vrei să accepţi...corpul tău nu vrea să accepte!
Chris îl privi în ochi, speriat, dar fericit totodată. Mai devreme au crezut şi el şi Alex că Anel a fugit şi că unica lor şansă a dispărut. Se văzură blocaţi pe vecie în acea dimensiune în care nu aveau nici cea mai mică şansă să se integreze. Erau conştienţi că mai erau în viaţă doar pentru că a muri acolo însemna un sacrilegiu. Moartea însemna aruncarea celor cărora le-a venit timpul în ceea ce ei numeau Vârtejul, adică spaţiul în care ajunseseră ei prima dată. Acolo timpul nu era o constantă, timpul era variabil exponenţial crescător. Ceea ce pentru cei care se aflau în interior, cu cât stăteau mai mult, cu atât viteza de deplasare creştea. Finalul nu era cunoscut, deoarece nimeni nu s-a întors din această variabilă.
Acum, Chris se uita la unica persoană care ar fi putut să îi treacă din această realitate în realitatea lor.
-O să încerc, Chris, îţi promit, o să încerc! Anel a schiţat o stare empatică referitor la situaţia lui Chri şi a lui Alex, dar nu i-a reuşit prea bine.
-Chris, timpul nu ţine cu noi! Adu-ţi aminte cum am fost depăşiţi de cealaltă realitate data trecută! Nu ne mai permitem să o ratăm încă o dată!
-Mda...aşa e, mormăi Chris gânditor.
Evoluţia...gândurile lui Chris îl îndepărtară pe acesta de vorbele partenerului lui. Evoluţia...evoluţia a fost cea care i-a aruncat în această situaţie şi acum se pare că tot evoluţia are să îi şi scoată din ea. Cu câteva luni în urmă erau doi tineri doctori fizicieni respectaţi în comunitatea lor mai ales datorită numeroselor lor încercări de a separa timpul. Urmăreau să creeze falii în continuitatea spaţiu-timp pentru a delimita şi a accesa ideea de „univers paralel”. Încercările lor au fost încununate de succes doar până la delimitare. Premiul Nobel primit i-au impulsionat şi mai mult în continuarea muncii lor. Chris îşi aducea aminte de primul cobai pe care l-au trimis într-o realitate paralelă. Informaţiile primite de la acesta aparţineau unei miimi de secundă, timp în care cobaiul a fost prins între cele două realităţi. A fost de ajuns pentru a realiza că e posibila trecerea. Mai departe totul s-a petrecut atât de repede...A apărut Alex cu ideea lui de a folosi un costum format din particule exotice ţinute apropiate de un câmp de unde electromagnetice emanate de chiar creierele lor. Aces costum ar fi trebuit să le permită să stea agăţaţi destul între realităţi încât să poată să observe, să culeagă informaţii şi să revină înapoi. Ideea s-a dovedit a fi bună, dar minutul petrecut în ambele realităţi a consumat costumul de materie exotică. Cei prezenţi au asistat neputincioşi la imaginile oferite de trecerea celor doi colegi dintr-o realitate în alta. Au văzut timpul distorsionându-se, au vazut corpurile lor transformate în praf molecular au văzut norul creat absorbit în cealaltă dimensiune.
Amândoi au rămas uimiţi când au văzut universul paralel. Totul în jurul lor se mişca foarte repede, totul se modifica, se altera, murea sau se năştea. Nu ştiau ce să creadă, ce se întâmplă. Au crezut că se aflau într-o lume în care totul se petrecea foarte repede, în care timpul cunoştea alte limite sau caracteristici. Asta până când cineva s-a oprit din mişcare lângă ei. Spre surprinderea lor, era umanoid.
Îi studia atent, mişcându-şi în mod continuu buzele. Părea că vorbeşte cu el însuşi, dar de fapt s-a dovedit în curând că era un mijloc de comunicare, deşi cei doi nu au văzut nici un aparat ataşat de corpul umanoidului. În scurt timp, se văzură înconjuraţi de o mulţime de umanoizi, buzele tuturor mişcându-se, dar fără să scoată vreun sunet. Sunet...atunci au realizat amândoi că nu se auzea nici un sunet, nici o adiere, nici o şoaptă. Unica explicaţie ar putea fi mişcarea continuua şi viteza cu care se deplasa timpul în acel univers.
Cel care s-a oprit primul se apropia acum de ei, deloc ameninţător. Părea a fi un om blând, nu prea bătrân, dar destul de înţelept pentru a acţiona corect în asemenea situaţii. Le-a pus câte o mână pe umăr şi a închis ochii. Următorul moment a însemnat începutul aventurii lor. S-au trezit în mijlocul acelei mişcări rapide pe care o văzuseră mai devreme. De data aceasta puteau ei să îi vadă pe cei care se opriseră mai devreme lângă ei să îi observe. Păreau a fi stane de piatră. Apoi vedeau cum îşi revin la normal, unul câte unul. Nu puteau decât să presupună că au intrat şi ei în mişcarea normală.
-Cine sunteţi şi de unde veniţi?
Chris îşi aduse aminte că întrebarea aceasta a adus cu ea un şir lung de alte întrebări, şi apoi încă multe alte întrebări. Apoi au urmat demonstraţiile, după ce umanoizii, specia numită Prels, au aflat că cei doi erau oameni de ştiinţă veniţi dintr-o altă dimensiune. Au vrut să vadă dacă înţeleg tehnologia lor, ceea ce s-a dovedit a fi un succes total, aceasta asemănându-se într-o mare măsură cu cea de pe Pământ. Chris şi Alex nu au putut decât să presupună că şi în această realitate, oamenii erau tot oameni, deşi mai evoluaţi. Au avut noroc, spuneau ei la un moment dat, că nu au aterizat într-o realitate din trecut, din starea incipientă a dezvoltării umane. Nu ar mai fi dispus de tehnologia şi uneltele necesare pentru a încerca să îşi croiască un drum de evadare înspre dimensiunea lor.
Întreaga structură se cutremură. De data aceasta, imaginile din capul lui erau clare şi cu multă plăcere a constatat că se putea mişca liber. Nici măcar nu mai era legat de pat. Şi-a scos toţi electrozii prin care era legat la aparate, pregătindu-se să coboare din patul înalt de spital. O explozie puternică l-a lipit de peretele din spate, tăindu-i respiraţia. Urechile îl dureau şi inima îi bătea puternic în piept. Praful ridicat, mirosul de fum şi lipsa oxigenului l-au dus în pragul leşinului. A văzut tatuajul de pe mână cu puţin înainte ca ochii să îi fie acoperiţi de vălul roşu. L-a atins uşor, o mişcare instinctivă, neştiind de ce face acest lucru. A început de la primul cadran, urmând apoi hiperbola ce cobora intersectând un punct verde. Pe măsură ce degetul său urmărea linia hiperbolei, aceasta îşi schimba culoarea într-un auriu strălucitor pentru ca apoi să revină la starea iniţială. A atins cu teamă punctul verde, chinuindu-se să mai rămână conştient pentru a vedea ce urmează să se întâmple. Ştia că ceva are să urmeze, ceva important, dar nu ştia exact ce.
Totul în jurul lui a început să alerge, să se mişte cu o viteză mult prea mare pentru ca creierul său să poată fi capabil să perceapă ceva. S-a ridicat de jos, în timp ce corpul lui începea să fie acoperit de ceea ce părea a fi un costum mulat. Inflexiunile costumului, tendinţa acestuia de a străluci l-a dus cu gândul la hiperbola de pe mâna sa, acum acoperită de mâneca costumului. Cu toate acestea, în acelaşi loc, costumul a păstrat un punct verde. A pus degetul pe punct doar pentru a vedea lumea cum îşi opreşte mişcarea.
-Anel! De unde ai apărut? Chris l-a întâmpinat cu braţele deschise.
-Nu ştiu ce s-a întâmplat! deşi vroia să fie speriat, experienţa prin care tocmai trecuse o găsise mai mult decât plăcută.
-Ai descoperit costumele, ai descoperit o parte din tine! Chris îl luă de braţ şi îl trase înspre un colţ al camerei, plină de altfel de doctori în halate albe, aplecaţi toţi asupra unui pacient.
-Nu trebuie să ştie nimeni ce s-a întâmplat, spuse Chris surescitat, şoptindu-i la ureche. M-ai înţeles? Nimeni, nimeni nu trebuie să ştie cine eşti tu, sau ce e cu gândurile tale. Păstrează-le pentru tine, pentru noi. Adu-ţi aminte scopul pentru care exişti...
-Dar nu îl...
-Ba îl ştii, doar că deocamdată nu vrei să accepţi...corpul tău nu vrea să accepte!
Chris îl privi în ochi, speriat, dar fericit totodată. Mai devreme au crezut şi el şi Alex că Anel a fugit şi că unica lor şansă a dispărut. Se văzură blocaţi pe vecie în acea dimensiune în care nu aveau nici cea mai mică şansă să se integreze. Erau conştienţi că mai erau în viaţă doar pentru că a muri acolo însemna un sacrilegiu. Moartea însemna aruncarea celor cărora le-a venit timpul în ceea ce ei numeau Vârtejul, adică spaţiul în care ajunseseră ei prima dată. Acolo timpul nu era o constantă, timpul era variabil exponenţial crescător. Ceea ce pentru cei care se aflau în interior, cu cât stăteau mai mult, cu atât viteza de deplasare creştea. Finalul nu era cunoscut, deoarece nimeni nu s-a întors din această variabilă.
Acum, Chris se uita la unica persoană care ar fi putut să îi treacă din această realitate în realitatea lor.
-O să încerc, Chris, îţi promit, o să încerc! Anel a schiţat o stare empatică referitor la situaţia lui Chri şi a lui Alex, dar nu i-a reuşit prea bine.
Molecular #1
Deschise cu greu ochii întrebându-se unde se află. A încercat să îşi mişte capul, dar o durere îngrozitoare i-a parcurs zona frontală. „Ce dracu se întâmplă cu mine?”. Suportând durerea în speranţa că e ceva trecător, se ridică uşor într-un cot, acomodânu-şi privirea cu semiobscuritatea din încăpere. Nimic deosebit, nimic frumos, nimic ce ar putea să îi ofere indicaţii despre unde se află. Imaginile i se perindară prin faţa ochilor într-o fracţiune de secundă.
-Nu ar trebui să îl sedăm? Întrebă un doctor aplecat asupra lui, cu un bisturiu în mână.
-Nu, în nici un caz, spuse o voce a cărei faţă nu intra în raza lui vizuală. Trebuie să îl lăsăm să simtă tot... e necesar pentru corpul lui şi pentru sistemul neuronal să parcurgă toate etapele.
-Bine, fie cum zici tu, dar dacă ceva se întâmplă, vina e a ta!
„Ce naiba?!?” Imaginile pe care tocmai le văzuse nu îi oferiseră decât o mai mare bulversare. În continuare nu ştia ce căuta acolo şi ce au încercat cei doi doctori să facă. Simţea în continuare că îi explodează capul, dar cu toate acestea a încercat să se ridice. O grimasă de durere l-a aruncat înapoi în cerceafurile murdare. Fiecare muşchi, fiecare enzimă, fiecare celulă, fiecare moleculă din corpul lui îi provocau durere. A rămas o perioadă răstignit pe spate, cu ochii în tavan. Atunci a reuşit să observe camera de luat vederi care se afla într-un colţ, îndreptată înspre el. Ledul roşu intermitent îi arăta că se transmiteau imaginile către un receptor. Tot atunci a mai văzut şi aparatele din partea dreaptă a patului, aparate la care se pare că era legat, şi patru perfuzii de diferite culori din câte putea să îşi dea seama, toate cu firele intrând sub pătură.
-Nu are ce să se întâmple!
-Da, Chris, pentru tine totul e foarte simplu. Gândirea ta bivalentă îţi permite să priveşti tot ce se întâmplă într-un mod dualist.
-Fii serios, în cazul acesta nu e nimic care să merite mai multă atenţie decât ofeream înainte.
-Trăieşti sau mori, nu ? Parcă aceste e sloganul tău în aceste cazuri! Ambii doctori se opriră pentru moment privind ochii speriaţi şi injectaţi ai celui de pe pat.
-Uită-te şi tu la el! spuse Chris, vocea de mai devreme, în continuare fără chip. A ales să participe la acest eveniment doar pentru că e un idealist! Crezi că dacă va trăi va putea să schimbe ceva? Va putea să îşi ducă la capăt idealurile?
-Probabil că va încerca...
Bisturiul i-a provocat o durere care uşor s-a transformat în panică.
Din nou imaginile i-au invadat creierul, făcându-l să se întrebe ce s-a întâmplat cu el acolo. „Despre ce eveniment vorbeau cei doi doctori, şi cine erau cei doi?” O mulţime de întrebări şi nici un răspuns evident. Deoarece nu putea să îşi aducă aminte nimic, mişcările îi erau limitate, iar imaginile nu mai apăreau, a ales să închidă ochii şi să se lase pradă somnului.
S-a trezit avându-i din nou pe cei doi doctori deasupra lui. Iniţial a crezut că e din nou sub influenţa imaginilor, dar lipsa instrumentelor, şi a măştilor celor doi i-au arătat că e din nou în acea cameră sinistră şi în continuare legat la o mulţime de aparate. Durerea a dispărut, ceea ce i-a permis să îşi mişte membrele în voie.
-A revenit, spuse Chris, vocea care într-un final a primit un chip.
-Bun, bun! se simţea exultare şi excitare în glasul celuilalt. Ce crezi că ar trebui să facem acum? continuă el aproape şoptit.
-Continuăm aşa cum am stabilit, Alex! Avem nevoie de el ca să plecăm de aici, adu-ţi aminte!
-Da, da!
Realiza că era vorba despre el, dar nu ştia despre ce vorbeau cei doi. I-a catalogat rapid, oferindu-le fiecărora câteva caracteristici, dar fără să ştie de ce făcea acest lucru. Chris era cel autoritar, liderul dintre cei doi, deşi a presupus că inteligenţa mai mare aparţinea celui numit Alex. Acesta pe de altă parte părea să fie puţin dezechilibrat din punct de vedere emoţional, ceea ce îi conferea lui Chris un anumit control asupra lui. De asemenea deciziile stăteau în mâna lui Chris, Alex fiind consultat doar formal în legătură cu diferite probleme, mai ales că aparţinea tagmei celor sceptici.
O zguduitură destul de puternică, urmată de firicele de praf prelingându-se din fisurile tavanului încăperii i-au făcut pe cei doi doctori să se privească speriaţi.
-Se pare că a început! Haide să îl decuplăm de la aparate.
-Eşti sigur că e pregătit, Chris?
-Nu prea avem de ales, nu-i aşa? Adică, analizează şi tu puţin problema în care suntem băgaţi! Vezi o altă cale de scăpare? mişcarea de la stânga la dreapta a capului lui Alex a confirmat că nu avea altă soluţie.
-Bun atunci! Pregăteşte-te te rog să îi administrezi injecţia finală...dacă trecem cu bine de pasul acesta, mai avem o şansă. Chris s-a oprit puţin, uitându-se pierdut în ochii pacientului. Acesta la rândul lui îl privea mirat, fiind total în necunoştinţă de cauză.
O femeie frumoasă dormea lângă el, într-o cameră aranjată, într-un pat curat şi mare. Poza de pe noptieră şi câinele de la piciorul patului îi aduseră aminte unde se află. Se întoarse către femeie şi o mângâie tandru pe obraz. Uşa de la cameră trântită de perete l-au făcut să tresară şi să se pregătească de atac, dar în cameră au dat buzna doi copii de vârste apropiate. Poza de pe noptieră îi confirmă ceea ce deja ştia. Soţia lui se trezise şi ea, şi acum se juca cu copiii care săriseră vioi în pat. Se întinse către el şi îl sărută de bună dimineaţa.
A deschis ochii. Îl dureau din nou, dar de data aceasta era mult mai suportabilă.
-Ce naiba mi-aţi făcut? se adresă el celor doi doctori care îl priveau mai mult speriaţi.
-E bine! a răsuflat Chris uşurat. Am reuşit!
-Ce aţi reuşit? Unde sunt? Ce mi-aţi făcut?
-În primul rând, interveni Alex, va trebui să continui să accepţi ceea ce am discutat înainte...
-Dacă aş şti ce am discutat înainte, probabil că mi-ar fi uşor să duc o discuţie cu voi! se uita în continuare încruntat la cei doi doctori care la rândul lor se uitatu la el savurând din plin victoria.
-Nu ar trebui să îl sedăm? Întrebă un doctor aplecat asupra lui, cu un bisturiu în mână.
-Nu, în nici un caz, spuse o voce a cărei faţă nu intra în raza lui vizuală. Trebuie să îl lăsăm să simtă tot... e necesar pentru corpul lui şi pentru sistemul neuronal să parcurgă toate etapele.
-Bine, fie cum zici tu, dar dacă ceva se întâmplă, vina e a ta!
„Ce naiba?!?” Imaginile pe care tocmai le văzuse nu îi oferiseră decât o mai mare bulversare. În continuare nu ştia ce căuta acolo şi ce au încercat cei doi doctori să facă. Simţea în continuare că îi explodează capul, dar cu toate acestea a încercat să se ridice. O grimasă de durere l-a aruncat înapoi în cerceafurile murdare. Fiecare muşchi, fiecare enzimă, fiecare celulă, fiecare moleculă din corpul lui îi provocau durere. A rămas o perioadă răstignit pe spate, cu ochii în tavan. Atunci a reuşit să observe camera de luat vederi care se afla într-un colţ, îndreptată înspre el. Ledul roşu intermitent îi arăta că se transmiteau imaginile către un receptor. Tot atunci a mai văzut şi aparatele din partea dreaptă a patului, aparate la care se pare că era legat, şi patru perfuzii de diferite culori din câte putea să îşi dea seama, toate cu firele intrând sub pătură.
-Nu are ce să se întâmple!
-Da, Chris, pentru tine totul e foarte simplu. Gândirea ta bivalentă îţi permite să priveşti tot ce se întâmplă într-un mod dualist.
-Fii serios, în cazul acesta nu e nimic care să merite mai multă atenţie decât ofeream înainte.
-Trăieşti sau mori, nu ? Parcă aceste e sloganul tău în aceste cazuri! Ambii doctori se opriră pentru moment privind ochii speriaţi şi injectaţi ai celui de pe pat.
-Uită-te şi tu la el! spuse Chris, vocea de mai devreme, în continuare fără chip. A ales să participe la acest eveniment doar pentru că e un idealist! Crezi că dacă va trăi va putea să schimbe ceva? Va putea să îşi ducă la capăt idealurile?
-Probabil că va încerca...
Bisturiul i-a provocat o durere care uşor s-a transformat în panică.
Din nou imaginile i-au invadat creierul, făcându-l să se întrebe ce s-a întâmplat cu el acolo. „Despre ce eveniment vorbeau cei doi doctori, şi cine erau cei doi?” O mulţime de întrebări şi nici un răspuns evident. Deoarece nu putea să îşi aducă aminte nimic, mişcările îi erau limitate, iar imaginile nu mai apăreau, a ales să închidă ochii şi să se lase pradă somnului.
S-a trezit avându-i din nou pe cei doi doctori deasupra lui. Iniţial a crezut că e din nou sub influenţa imaginilor, dar lipsa instrumentelor, şi a măştilor celor doi i-au arătat că e din nou în acea cameră sinistră şi în continuare legat la o mulţime de aparate. Durerea a dispărut, ceea ce i-a permis să îşi mişte membrele în voie.
-A revenit, spuse Chris, vocea care într-un final a primit un chip.
-Bun, bun! se simţea exultare şi excitare în glasul celuilalt. Ce crezi că ar trebui să facem acum? continuă el aproape şoptit.
-Continuăm aşa cum am stabilit, Alex! Avem nevoie de el ca să plecăm de aici, adu-ţi aminte!
-Da, da!
Realiza că era vorba despre el, dar nu ştia despre ce vorbeau cei doi. I-a catalogat rapid, oferindu-le fiecărora câteva caracteristici, dar fără să ştie de ce făcea acest lucru. Chris era cel autoritar, liderul dintre cei doi, deşi a presupus că inteligenţa mai mare aparţinea celui numit Alex. Acesta pe de altă parte părea să fie puţin dezechilibrat din punct de vedere emoţional, ceea ce îi conferea lui Chris un anumit control asupra lui. De asemenea deciziile stăteau în mâna lui Chris, Alex fiind consultat doar formal în legătură cu diferite probleme, mai ales că aparţinea tagmei celor sceptici.
O zguduitură destul de puternică, urmată de firicele de praf prelingându-se din fisurile tavanului încăperii i-au făcut pe cei doi doctori să se privească speriaţi.
-Se pare că a început! Haide să îl decuplăm de la aparate.
-Eşti sigur că e pregătit, Chris?
-Nu prea avem de ales, nu-i aşa? Adică, analizează şi tu puţin problema în care suntem băgaţi! Vezi o altă cale de scăpare? mişcarea de la stânga la dreapta a capului lui Alex a confirmat că nu avea altă soluţie.
-Bun atunci! Pregăteşte-te te rog să îi administrezi injecţia finală...dacă trecem cu bine de pasul acesta, mai avem o şansă. Chris s-a oprit puţin, uitându-se pierdut în ochii pacientului. Acesta la rândul lui îl privea mirat, fiind total în necunoştinţă de cauză.
O femeie frumoasă dormea lângă el, într-o cameră aranjată, într-un pat curat şi mare. Poza de pe noptieră şi câinele de la piciorul patului îi aduseră aminte unde se află. Se întoarse către femeie şi o mângâie tandru pe obraz. Uşa de la cameră trântită de perete l-au făcut să tresară şi să se pregătească de atac, dar în cameră au dat buzna doi copii de vârste apropiate. Poza de pe noptieră îi confirmă ceea ce deja ştia. Soţia lui se trezise şi ea, şi acum se juca cu copiii care săriseră vioi în pat. Se întinse către el şi îl sărută de bună dimineaţa.
A deschis ochii. Îl dureau din nou, dar de data aceasta era mult mai suportabilă.
-Ce naiba mi-aţi făcut? se adresă el celor doi doctori care îl priveau mai mult speriaţi.
-E bine! a răsuflat Chris uşurat. Am reuşit!
-Ce aţi reuşit? Unde sunt? Ce mi-aţi făcut?
-În primul rând, interveni Alex, va trebui să continui să accepţi ceea ce am discutat înainte...
-Dacă aş şti ce am discutat înainte, probabil că mi-ar fi uşor să duc o discuţie cu voi! se uita în continuare încruntat la cei doi doctori care la rândul lor se uitatu la el savurând din plin victoria.
sâmbătă, 12 iunie 2010
Duşul Social. Extincţia #9
Un glonte trecu printre amândoi şi se opri în perete, urmat de sunetul lui şi de strigăte de comandă din partea lui George. Arian se aruncă înspre uşă, făcându-i un semn lui Robert să o ia pe Andreea. Deasupra cabanei lor, Arian văzu trei nave la fel ca şi a lor şi o farfurie zburătoare deschizând focul asupra lui George şi echipei sale.
- George, strigă Arian, ridică nava şi încearcă să le ţii piept în aer, o să vin şi eu cu cealaltă să te susţin.
Arian se întoarse tocmai la timp ca să vadă o gaură de vierme deschisă în mijlocul camerei. Doi mercenari „Ei” pe care îi recunoştea după îmbrăcămintea specifică şi după forma lor au apărut în mijlocul camerei. Erau umanoizi de pe celelalte planete, o specie care a încercat cu milioane de ani în urmă să populeze pământul, dar nu au reuşit datorită diferenţelor de temperatură şi a schimbărilor climatice. Erau nişte exoschelete imense, aproape de două ori înălţimea unui om normal, foarte bine proporţionate şi puternice. Îşi aducea aminte cum un singur pumn de-a lor era de ajuns pentru a provoca fisuri adânci în faliile scoarţei pământului. Era una dintre demonstraţiile lor de forţă cele mai îndrăgite.
Îi făcu semn lui Robert şi Andreei să plece de acolo, să se retragă undeva. Unul dintre cei doi care au ieşit din gaura de vierme se îndrepta către ei ameninţător. Robert încerca să o protejeze pe Andreea cu corpul său folosindu-l pe post de scut. Arian a văzut pericolul în care erau cei doi, aşa că a pornit în alergare către ei. S-a oprit la timp pentru a face o eschivă şi a se feri de pumnul ce pornise în întâmpinarea lui din partea celuilalt luptător în timp ce cu coada ochiului urmărea mişcările ce se petreceau în colţ. Un nou pumn trimis de adversar, o noua eschivă dar de data aceasta Arian a scos din sacul de golf de lângă perete o crosă şi îl lovi pe adversar peste glezne. Singura reacţie a fost ruperea crosei, lăsându-l pe Arian cu o bucată lungă de aluminiu în mână. Următorul pumn nu întârzie să apară dar de data aceasta Arian îl aştepta liniştit. La jumătate de metru de faţa lui, s-a dat un pas mai în spate şi a ridicat bucata de crosă rămasă. A simţit puţină rezistenţă până ce a trecut de pielea groasă a mâinii acelui specimen. Încă o senzaţie de rezistenţă când a întâlnit osul antebraţului. Dar a trecut şi de această noua piedică şi a împins băţul, ieşindu-i adversarului prin cot. Un ţipăt de durere şi o mână imobilizată i-au oferit destul timp lui Arian pentru a sări către Robert şi Andreea.
A văzut-o pe Andreea cum îl dă pe Robert la o parte din calea ei, acel imens exemplar pregătindu-şi o lovitură ce avea să îi distrugă pe amândoi.
- Andreea, nu! a strigat Arian către ea, dar era prea târziu. Din corpul Andreei s-a desprins cubul, a ieşit şi a intrat în corpul oponentului său. Ochii acestuia au început să se mişte haotic şi corpul a început să tremure. Două secunde a durat această luptă interioară, după care imensul specimen a căzut în genunchi iar cubul Andreei a ieşit afară din corpul lui. Arian nu a mai văzut niciodată aşa ceva, o luptă între doi „Ei” dusă în interiorul unui corp surogat. Nu a mai avut timp să se gândească la ce s-a întâmplat pentru că surogatul a început să cadă înspre înainte, acolo unde corpul Andreei era întins la pământ. Arian a sărit peste o masă şi punându-şi toată forţa în piciorul drept, i-a aplicat din alergare o lovitură în stomac surogatului care l-a aruncat peste Robert câţiva metri mai încolo, distrugând totul în calea lui. Şi-a întors privirea către Andreea la timp pentru a vedea cum cubul intră din nou în corpul ei. „Nu se poate aşa ceva! E imposibil, corpul ei e mort, sistemul nervos e prăjit!”
A vrut să se aplece asupra ei, dar a uitat de celălalt adversar care acum se îndrepta către ei. Supărat, Arian a luat o katana ce trona pe un perete, o scoase din teacă şi cu câteva mişcări sigure şi calme l-a lăsat pe acel „El” fără mâini şi fără picioare. Cu o ultimă mişcare scurtă a secţionat partea de sus a craniului, acolo unde era şi cubul. A văzut cum interiorul cubului se stinge, energia care oferea acea lumină fluorescentă, acum devenea doar o bucată de metal negru. „Imi era dor să omor un „El” prin vechea metodă!” îşi spuse Arian în timp ce privea imaginile din faţa lui.
Se întoarse către Andreea, dar Robert era deja acolo, ţinând-o în braţe şi mângâind-o. Arian se uită stupefiat cum aceasta deschide ochii şi obosită, ridică o mână şi îi atinge obrazul lui Robert, iar acesta se apleacă asupra ei şi o sărută uşor. „Nu se poate, nu se poate! Ce s-a întâmplat, ce am modificat?” erau întrebări care îl măcinau acum pe Arian, la vederea fenomenului Andreea.
- George, strigă Arian, ridică nava şi încearcă să le ţii piept în aer, o să vin şi eu cu cealaltă să te susţin.
Arian se întoarse tocmai la timp ca să vadă o gaură de vierme deschisă în mijlocul camerei. Doi mercenari „Ei” pe care îi recunoştea după îmbrăcămintea specifică şi după forma lor au apărut în mijlocul camerei. Erau umanoizi de pe celelalte planete, o specie care a încercat cu milioane de ani în urmă să populeze pământul, dar nu au reuşit datorită diferenţelor de temperatură şi a schimbărilor climatice. Erau nişte exoschelete imense, aproape de două ori înălţimea unui om normal, foarte bine proporţionate şi puternice. Îşi aducea aminte cum un singur pumn de-a lor era de ajuns pentru a provoca fisuri adânci în faliile scoarţei pământului. Era una dintre demonstraţiile lor de forţă cele mai îndrăgite.
Îi făcu semn lui Robert şi Andreei să plece de acolo, să se retragă undeva. Unul dintre cei doi care au ieşit din gaura de vierme se îndrepta către ei ameninţător. Robert încerca să o protejeze pe Andreea cu corpul său folosindu-l pe post de scut. Arian a văzut pericolul în care erau cei doi, aşa că a pornit în alergare către ei. S-a oprit la timp pentru a face o eschivă şi a se feri de pumnul ce pornise în întâmpinarea lui din partea celuilalt luptător în timp ce cu coada ochiului urmărea mişcările ce se petreceau în colţ. Un nou pumn trimis de adversar, o noua eschivă dar de data aceasta Arian a scos din sacul de golf de lângă perete o crosă şi îl lovi pe adversar peste glezne. Singura reacţie a fost ruperea crosei, lăsându-l pe Arian cu o bucată lungă de aluminiu în mână. Următorul pumn nu întârzie să apară dar de data aceasta Arian îl aştepta liniştit. La jumătate de metru de faţa lui, s-a dat un pas mai în spate şi a ridicat bucata de crosă rămasă. A simţit puţină rezistenţă până ce a trecut de pielea groasă a mâinii acelui specimen. Încă o senzaţie de rezistenţă când a întâlnit osul antebraţului. Dar a trecut şi de această noua piedică şi a împins băţul, ieşindu-i adversarului prin cot. Un ţipăt de durere şi o mână imobilizată i-au oferit destul timp lui Arian pentru a sări către Robert şi Andreea.
A văzut-o pe Andreea cum îl dă pe Robert la o parte din calea ei, acel imens exemplar pregătindu-şi o lovitură ce avea să îi distrugă pe amândoi.
- Andreea, nu! a strigat Arian către ea, dar era prea târziu. Din corpul Andreei s-a desprins cubul, a ieşit şi a intrat în corpul oponentului său. Ochii acestuia au început să se mişte haotic şi corpul a început să tremure. Două secunde a durat această luptă interioară, după care imensul specimen a căzut în genunchi iar cubul Andreei a ieşit afară din corpul lui. Arian nu a mai văzut niciodată aşa ceva, o luptă între doi „Ei” dusă în interiorul unui corp surogat. Nu a mai avut timp să se gândească la ce s-a întâmplat pentru că surogatul a început să cadă înspre înainte, acolo unde corpul Andreei era întins la pământ. Arian a sărit peste o masă şi punându-şi toată forţa în piciorul drept, i-a aplicat din alergare o lovitură în stomac surogatului care l-a aruncat peste Robert câţiva metri mai încolo, distrugând totul în calea lui. Şi-a întors privirea către Andreea la timp pentru a vedea cum cubul intră din nou în corpul ei. „Nu se poate aşa ceva! E imposibil, corpul ei e mort, sistemul nervos e prăjit!”
A vrut să se aplece asupra ei, dar a uitat de celălalt adversar care acum se îndrepta către ei. Supărat, Arian a luat o katana ce trona pe un perete, o scoase din teacă şi cu câteva mişcări sigure şi calme l-a lăsat pe acel „El” fără mâini şi fără picioare. Cu o ultimă mişcare scurtă a secţionat partea de sus a craniului, acolo unde era şi cubul. A văzut cum interiorul cubului se stinge, energia care oferea acea lumină fluorescentă, acum devenea doar o bucată de metal negru. „Imi era dor să omor un „El” prin vechea metodă!” îşi spuse Arian în timp ce privea imaginile din faţa lui.
Se întoarse către Andreea, dar Robert era deja acolo, ţinând-o în braţe şi mângâind-o. Arian se uită stupefiat cum aceasta deschide ochii şi obosită, ridică o mână şi îi atinge obrazul lui Robert, iar acesta se apleacă asupra ei şi o sărută uşor. „Nu se poate, nu se poate! Ce s-a întâmplat, ce am modificat?” erau întrebări care îl măcinau acum pe Arian, la vederea fenomenului Andreea.
Vise
Dormi, adâncit în propriile-ţi răzvrătiri ale subconştientului, timp în care răspunsurile sunt acolo, aproape, mereu lângă tine. Cu toate acestea, îţi lipseşte capacitatea de a observa şi mai mult decât atât, eşti ulterior doborât de propria-ţi inevitabilă uitare. Cu toate acestea, frânturi de gânduri încep încet să revină anunţând prolific posibilitatea de a readuce la viaţă spiritul întreg al povestirii visate în adâncuri. Odată cu gândurile, vin şi sentimentele, simţurile fiindu-ţi şi ele asaltate de acţiunea pe care încă nu o înţelegi. Într-un mediu freudian, ceea ce ai trăit atâta timp cât ai dormit nu a fost altceva decât un răspuns la un stimul simţit cu ceva timp în urmă, stimul care a lăsat un efect asupra ta, de cele mai multe ori insesizabil. Cu toate că părintele psihanalizei considera, probabil pe bună dreptate, că fiecare vis conţine conotaţii sexuale, sau că este creat pe baza unor stimuli sexuali, e posibil ca subconştientul să scoată la iveală şi alte lucruri magnifice.
Nu te-ai trezit niciodată lac de apă, speriat, cu răsuflarea grea şi inima bătându-ţi cu putere în piept? Eu cred că exceptând violul sau orgasmul, nici o conotaţie sexuală nu poate să existe în toate aceste explozii emoţionale la un loc.
Se spune despre Freud că pentru a putea scrie una din cărţile lui, "Interpretarea viselor" a folosit un ceas deşteptător pe care îl fixa să sune în fiecare noapte din jumătate în jumătate de oră. Astfel se trezea bulversat din cauza somnului, dar cu mintea limpede şi cu ceea ce tocmai visase în minte. Fugea şi trecea totul pe hârtie, fiecare detaliu al visului, tot ce îşi putea aminti. A reuşit astfel după un timp să poată să observe nişte tipare care în vis substituiau întâmplări, obiecte sau persoane reale. A reuşit să creeze legături cu întâmplări din viaţa lui, amintiri pe care le credea uitate, sau persoane pe care nu le cunoscuse niciodată.
E vina subconştientului că ne oferă o gamă atât de variată de trăiri mai mult sau mai puţin intense, şi e vina creierului nostru pentru că nu e capabil să proceseze ulterior aceste informaţii.
Mai apoi intervine şi variabila timp în joc. Cu toate că noaptea e lungă, visul se spune că nu durează mai mult de câteva secunde, chiar dacă ai impresia că a durat o veşnicie. Visezi că faci ocolul pământului într-un balon julvernian timp de optzeci de zile, pentru ca mai apoi să te trezeşti, să te uiţi la ceas şi să vezi că ai aţipit câteva minute! Indiscutabil ceva murdar se petrece acolo, jos, în subconştient, ceva ce nouă nu ne e dat să înţelegem, cel puţin nu acum. Ne vedem nevoiţi să acceptăm visele aşa cum ne sunt ele date, fără posibilitatea de a le manipula, de a le influenţa sau elimina!
Nu te-ai trezit niciodată lac de apă, speriat, cu răsuflarea grea şi inima bătându-ţi cu putere în piept? Eu cred că exceptând violul sau orgasmul, nici o conotaţie sexuală nu poate să existe în toate aceste explozii emoţionale la un loc.
Se spune despre Freud că pentru a putea scrie una din cărţile lui, "Interpretarea viselor" a folosit un ceas deşteptător pe care îl fixa să sune în fiecare noapte din jumătate în jumătate de oră. Astfel se trezea bulversat din cauza somnului, dar cu mintea limpede şi cu ceea ce tocmai visase în minte. Fugea şi trecea totul pe hârtie, fiecare detaliu al visului, tot ce îşi putea aminti. A reuşit astfel după un timp să poată să observe nişte tipare care în vis substituiau întâmplări, obiecte sau persoane reale. A reuşit să creeze legături cu întâmplări din viaţa lui, amintiri pe care le credea uitate, sau persoane pe care nu le cunoscuse niciodată.
E vina subconştientului că ne oferă o gamă atât de variată de trăiri mai mult sau mai puţin intense, şi e vina creierului nostru pentru că nu e capabil să proceseze ulterior aceste informaţii.
Mai apoi intervine şi variabila timp în joc. Cu toate că noaptea e lungă, visul se spune că nu durează mai mult de câteva secunde, chiar dacă ai impresia că a durat o veşnicie. Visezi că faci ocolul pământului într-un balon julvernian timp de optzeci de zile, pentru ca mai apoi să te trezeşti, să te uiţi la ceas şi să vezi că ai aţipit câteva minute! Indiscutabil ceva murdar se petrece acolo, jos, în subconştient, ceva ce nouă nu ne e dat să înţelegem, cel puţin nu acum. Ne vedem nevoiţi să acceptăm visele aşa cum ne sunt ele date, fără posibilitatea de a le manipula, de a le influenţa sau elimina!
luni, 7 iunie 2010
RAuomania #4
Din nou penetrant, din nou murdar, din nou nesuferit şi încă o dată ironic. Nu ai cum să fii altfel când mergând liniştit pe stradă auzi undeva în faţă câţiva muncitori discutând aprins despre ale politichiei vremuri. Cu salopetele sleioase de atâta vreme nespălate, cu unghiile murdare şi rămăşiţe de dinţi negri în gură, sporovăiau la un nivel al decibelilor destul de ridicat. Trist, spunea unul dintre ei, cum, dacă ar veni acum cineva şi i-ar pune într-o mână o puşcă şi în cealaltă câteva sute de milioane de lei, nu ar sta pe gânduri. Pe gânduri să facă ce? Pe gânduri să meargă acasă, să le lase banii familiei şi apoi să intre necruţător în stil Rambo peste preaspoiţii noştri guvernanţi şi să îi mitralieze pe toţi. "Da băh! Aş face-o!" zise cel uscăţiv, şi al cărui ochi spălăciţi (cel mai probabil din cauza alcoolului) păreau a fi veniţi din alte vremuri. "Şi ştii tu de ce aş face-o?" pauza în dialog a părut a fi inuman de lungă, cu toate că mai mult ca sigur, răspunsul era acolo, evident şi aproape de a ieşi la iveală. "De ce măh revoluţionare?" se trezi un altul ce ducea în mână o frumoasă sticluţă de bere, din aia bombată, Newmarkt sau cum i-o zice. "Pentru familia mea, frate, pentru copilaşii mei, pentru nevasta mea! Gândeşte-te şi tu" continuă el pe un ton aproape filozofic "încă e vară, nu avem prea mult gaz de plătit, nu prea mult curent, copii merg în vacanţă, mai avem o grădină, mai o ceapă, mai un cartof..." pauză din nou. "Dar ştiţi ce, mah?" "Ce măh, ce măh?" au sărit intrigaţi ceilalţi. "Vine iarna, măh! Vine iarna, şi tre să plătim gazul, tre să plătim curentul, tre să cumpărăm mâncare! Futu-le muma-n.... de nesimţiţi!" "Aşa-i măh, aşa-i, ai dreptate! Ce dracu ne facem?" la unanim, toată şleahta au dat dreptate celui care a exprimat atât de bine viitorul sumbru al minunatei noastre ţări. Toţi erau încă în rumegarea adâncă a filozofiei tocmai digerate, când se trezeşte unul de acolo "Unde zicea-i măh că e mitraliera aia?".
Şi uite aşa, încet, încet ne îndreptăm spre ceea ce ar putea fi prăpastia existenţei noastre, transformată atât de uşor dintr-o frumoasă asimptotă într-o linie cu pantă negativă. Vulgare, ţărăneşti, dar până la urmă româneşti cuvintele personajelor noastre, cât se poate de reale de altfel şi cât se poate de muncitoare. Că doar deh, cine să sufere dacă nu clasa muncitoare...doar nu "ei", nu aţi vrea să ştie "ei" ce înseamnă să trăieşti cu un salariu de şase milioane (un calcul simplu ar dezvălui un câştig aproximativ de un dolar pe oră!!!) sau cu o pensie de trei mili jumate (nici nu vreau să încerc să mă gândesc cât reprezintă o oră din viaţa unui bătrân)...
Dar deh, e a noastră, scumpa şi dulcea RAuomanie!
Şi uite aşa, încet, încet ne îndreptăm spre ceea ce ar putea fi prăpastia existenţei noastre, transformată atât de uşor dintr-o frumoasă asimptotă într-o linie cu pantă negativă. Vulgare, ţărăneşti, dar până la urmă româneşti cuvintele personajelor noastre, cât se poate de reale de altfel şi cât se poate de muncitoare. Că doar deh, cine să sufere dacă nu clasa muncitoare...doar nu "ei", nu aţi vrea să ştie "ei" ce înseamnă să trăieşti cu un salariu de şase milioane (un calcul simplu ar dezvălui un câştig aproximativ de un dolar pe oră!!!) sau cu o pensie de trei mili jumate (nici nu vreau să încerc să mă gândesc cât reprezintă o oră din viaţa unui bătrân)...
Dar deh, e a noastră, scumpa şi dulcea RAuomanie!
sâmbătă, 5 iunie 2010
Absenţa
O putem privi ca şi o scuză, sau ca şi un model demn de urmat, dar absenţa nu reprezintă în fond nimic. E un cuvânt care nu semnifică nimic, chiar nimic. Ar putea totuşi să de ducă cu gândul la o lipsă. Cu toate acestea lipsa e antonimul verbului "a fi", care în fond crează absenţa. Majoritar în principiile de sine stătătoare, utilizarea absenţei în diferite ocazii semnifică o lipsă a cunoaşterii interacţiunilor sociale. Absenţa, invariabil, aduce cu ea două elemente importante: comunicarea (cei care simt efectul direct al absenţei nu ştiu care e motivul)şi necesitatea explicării ulterioare a motivului. În ambele cazuri, comunicarea stă la bază, precum şi existenţa socializării. Toţi cei care îţi simt lipsa, sau sunt afectaţi în mod direct de absenţa ta sunt cei care vor fi supuşi unei cascade oratorice prin care li se va cere să oscileze între aprecierea nivelului de sinceritate în ceea ce nu s-ar vrea a fi o minciună, şi acceptarea explicaţiei ca şi parte integrantă a relaţiei şi interacţiunii socio-umane.
Cu toate acestea, reacţia primită din partea celorlalţi îţi oferă mediul în care viitorul se va desfăşura din nou invariabil în aceleaşi limite. Dacă reacţia primită este pozitivă, grupul acceptându-ţi deliberat absenţa împreună cu explicaţia, atunci există o foarte mare probabilitate ca aceasta să se repete în viitor. În cazul în care grupul nu acceptă minciuna pe care ai aruncat-o pe piedestal, dar cu toate acestea îţi acceptă prima abatere, atunci probabil că va exista o a doua oară, dar cu mari şanse de a te expulza definitiv din grup.
Acestea fiind spuse, s-ar putea ca absenţa mea de aproape o săptămână să fie justificabilă, cuantificabilă şi masurabilă, dar efectele produse s-ar putea să fie irecuperabile. În acest sens, ca şi alternativă la ceea ce se vrea a fi o scuză/motivaţie, o să încerc ca pe viitor consecvenţa existenţei în acest mediu să nu fie distrusă de absenţe!!!
Cu toate acestea, reacţia primită din partea celorlalţi îţi oferă mediul în care viitorul se va desfăşura din nou invariabil în aceleaşi limite. Dacă reacţia primită este pozitivă, grupul acceptându-ţi deliberat absenţa împreună cu explicaţia, atunci există o foarte mare probabilitate ca aceasta să se repete în viitor. În cazul în care grupul nu acceptă minciuna pe care ai aruncat-o pe piedestal, dar cu toate acestea îţi acceptă prima abatere, atunci probabil că va exista o a doua oară, dar cu mari şanse de a te expulza definitiv din grup.
Acestea fiind spuse, s-ar putea ca absenţa mea de aproape o săptămână să fie justificabilă, cuantificabilă şi masurabilă, dar efectele produse s-ar putea să fie irecuperabile. În acest sens, ca şi alternativă la ceea ce se vrea a fi o scuză/motivaţie, o să încerc ca pe viitor consecvenţa existenţei în acest mediu să nu fie distrusă de absenţe!!!
joi, 3 iunie 2010
Mizer
Se simţea murdar, îşi simţea pantalonii plini şi murdari, simţea în nări un miros pe care nu putea să îl identifice. Era un miros fetid de fecale combinat cu un miros înţepător de vomă la care se adăuga umezeala camerei. Întunericul de acolo transforma totul la augmentativ. S-a târât înspre apa care se auzea căzând împrăştiat, sec, pe gresie, încercând să gândească. Nu avea la ce, era gol, nu ştia ce înseamnă sunetul apei, nu ştia ce înseamnă mirosul îngrozitor, nici nu ştia că le zice „sunet” şi „miros”.
Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema
Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema
Abonați-vă la:
Postări (Atom)