Duşul social. Extincţia #8

Arian aruncă o privire către poziţia Mariei, apoi îl văzut pe Abel ieşit din navă, uitându-se către vârful muntelui. A început să alerge către el, simţind o modificare în ceea ce definea spaţiul ca fiind o realitate improbabilă. „Ei” au reuşit să îl găsească pe Abel şi acum deschideau o nouă poartă către lumea lor, probabil în încercarea de a aduce cât mai mulţi dintre „Ei” pe Pământ. Liu a observat agitaţia şi şi-a aruncat privirea asupra lui Arian care mai avea doar doi metri până la Abel. I-a văzut pumnul încleştat şi pregătit să lovească, neavând de unde să ştie motivul pentru care făcea acest lucru.
- Nuuu! un strigăt lung ieşi din pieptul lui Liu, iar Abel se întoarse către ea exact în momentul în care Arian se aruncă asupra lui.
Abel a văzut pumnul cum trece prin faţă ochilor săi, simţindu-i forţa incredibilă pe care o emana. Şi-a dat seama că dacă acel pumn l-ar fi lovit, dacă nu ar fi fost ţipătul lui Liu şi eschivarea la timp, acum probabil că ar fi fost întins pe jos într-o baltă de sânge cu ţeasta spartă, mort.
- Nu eşti tu cel care să mă omoare pe mine! strigă el la Arian sărind asupra adversarului său.
Arian simţea tot mai puternic fluxul de energie emis de creierul lui Abel. Ar fi putut să îl prăjească dar nu îşi dorea aceasta pentru că rolul lui Abel în această luptă era printre cele mai importante. A rămas în picioare doar o singură opţiune şi anume: aceea de a-l omorî. Un gând hilar îi străbătu creierul în timp ce îşi planifica mişcările pe care avea să le facă. „Ce ar fi dacă l-aş întreba dacă acceptă să îl omor? Oare ce ar zice?”. Ştia exact cum avea să o facă încă de când creierul său a înregistrat eşecul pumnului devastator. În timpul în care pumnul trecea prin faţa ochilor lui Abel, Arian a construit un nou atac în totalitate, dar unul foarte scurt pentru că nu avea timp de pierdut. Acest ultim plan a trebuit să fie modificat deoarece nu a anticipat reacţia lui Abel. Atunci i-a venit ideea cu intrebatul.
- Crezi că eşti de acord să mori? Ai încredere că o să te readuc la viaţă? strigă Arian, în timp ce Abel sărea peste el.
- Nu eşti tu cel care o să mă omoare! repetă Abel răspunsul.
Arian era cu faţa la Abel când acesta şi-a aruncat pumnul către el. O lovitură rapidă şi scurtă la încheietura mâinii cu pumnul strâns a fost de ajuns pentru a scoate din luptă definitiv acea mână. A urcat apoi pe aceeaşi mână, lovind bicepsul din interiorul mâinii, sub muşchi. Această lovitură a fost dată cu palma deschisă şi cu degetele întinse. De fapt degetele intrau sub muşchi, ceea ce provocau o durere oribilă, deoarece scoteau practic muşchiul de pe os dacă era aplicată forţa necesară. Arian nu a vrut să îi provoace mai multe pagube pentru că asta ar însemna să dureze prea mult reparaţia şi implicit recuperarea. În aceste condiţii, o lovitură de picior la genunchiul drept l-a făcut pe Abel să îngenuncheze, cu capul pregătit la nivelul şi poziţia pe care şi-o dorea Arian.
- Arian, nuuu! un nou ţipăt al lui Liu, în timp ce craniul lui Abel era zdrobit de forţa nimicitoare a pumnului lui Arian. Abel a căzut într-o baltă de sânge, mort, exact cum prevăzuse cu câteva secunde în urmă.
Toţi se uitau muţi de uimire, neştiind ce să creadă, ce s-a întâmplat şi dacă ar fi trebuit să intervină sau nu. Oricum, reacţiile lor ar fi fost mult prea târzii ca să facă vreo diferenţă. Finalul ar fi fost acelaşi, inevitabil, moartea lui Abel. Ce îi nedumerea pe toţi era motivul pentru care Arian a fost împins să facă această oribilă crimă.
- De ce ai făcut asta, nenorocitule? L-ai omorât, mi l-ai luat! Liu îl lovea pe Arian cu pumnii ei mici, dar acesta o luă în braţe şi îi şopti ceva la ureche. Liu se opri, se dădu un pas în spate şi i-a dat o palmă cât a putut ea de tare. A fost răsunătoare mai mult decât dureroasă, dar satisfăcătoare pentru Liu, care părea că nu mai avea nimic de comentat. S-a îndreptat către Maria să o ajute să se ridice.
Arian a căutat existenţa vreunui alt flux de energie, dar nu a mai găsit nici unul. Nu l-a mai simţit din momentul în care l-a omorât pe Abel. Îşi ridică privirea către ceilalalti din echipă întrebându-se dacă trebuie sau nu să le transmită ceva. A preferat să păstreze tăcerea pentru că în final faptele lui aveau să fie înţelese şi justificate.
- George, urcă pe toată lumea în navă, plecăm acum! strigă Arian la George. Acesta le făcu semn tuturor să intre, au luat-o şi pe Maria pe o targă pentru că nu mai era capabilă să umble din cauza modificărilor survenite în metabolismul ei.

Apa

Este unul dintre acele elemente. Mai mult decât atât creează dependenţă...unul dintre cele mai mari droguri create vreodată. Sunt lucruri inimaginabile pe care omul le-ar face atunci cănd corpul i se usucă. Sunt de asemenea conştient de faptul că mulţi dintre voi mă veţi contrazice aici, dar deh, uite aşa o să mai petrecem juma de oră pe drum la discuţii...

De ce drog? Pentru că fără apă, corpul nu poate supravieţui. Buun, dar unii cârcotaşi ar spune că drogurile nu te omoară şi că liniştit poţi să trăieşti fără ele. Da, perfect de acord, dar să nu uităm că aceleaşi droguri te pot la fel de bine omorî. Dacă nu e un drog, atunci de ce plătim apa? Nu ar trebui să fie un bun nevandabil? Nu ar trebui să ne bucurăm de ea şi de proprietăţile ei?

Şi din nou ar apărea unii cârcotaşi care ar spune că nu te obligă nimeni să cumperi apa, deoarece poţi la fel de bine să mergi până la cel mai apropiat izvor şi să îţi umpli rezervoarele, că mulţumind ţării noastre, ne-a oferit asemenea bogăţii din belşug. Ei bine, eu nu mă refer la mine, cel care coboară la magazinul din colţ şi îşi cumpără apă atunci cându nu îşi cumpără bere, şi asta pentru că îmi este prea lene să mă arunc un km mai sus să culeg singur apa din izvor. Mă refer la zonele unde întradevăr apa este un bun comercial, o marfă în adevărata putere a cuvântului. Mă refer la zonele în care ultimul izvor s-a secat înainte de a reuşi să umpli un bidon. Mă întreb ce reprezintă apa pentru acei oameni?
Şi sunt mulţi aceia care profită de necesităţile acelor sărmani, necesităţi care trebuie, şi când spun trebuie, păi trebuie, să fie satisfăcute.

Şi s-ar spune că apa are memorie, că apa simte, că apa este cel mai pur element. Cu toate acestea, memoria ei nu ne ajută să ne aducem aminte imaginile şocante cu copii subnutriţi, schelete umblătoare. Sentimentele pe care cică le-ar stoca din nou nu le oferă la nimeni pentru că nu are bunătatea de a fi empat. Poate astfel am putea simţi ce simte tatăl a doi copii care cu lacrimi în ochi le dă acestora ultima gură de apă. Se uită îndurerat la buzele lor crepate, la pielea lor murdară şi plină de praf, la mâinile uscate, la soţia lui bolnavă într-un colţ. Cu ultimele forţe, îşi sărută pe frunte copiii, aruncând din mers câte o lacrimă pe creştetul lor. Ia bidonul de toartă şi iasă din colibă în praful ridicat de vântul uscat de afară. Gâtul i se usucă instantaneu şi la fiecare înghiţitură simte mii de ace ce îi zgârie laringele. Se îndreaptă înspre mulţimea adunată în jurul maşinii cu remorcă ce apare în fiecare zi, la aceeaşi oră. Ieri nu a luat apă, îşi aduse aminte cum s-a certat cu vecinul mai înstărit, s-au luat la bătaie şi toţi au dat vina pe el. Cei din camion l-au alungat de acolo...a fost nevoit să meargă la copii cu mâna goala. Îşi aduse aminte privirea din ochii lor când au văzut bidonul gol...a simţit că ceva în el se rupe...a avut pentru moment impresia că era sufletul, dar nu, nu, era umanitatea din el cea care începea să se răzvrătească. Acum le-a promis copiilor că se va întoarce cu bidonul plin. Se îndreptă cu privirea sus şi cu pasul hotărât către camion.

Privirea din ochii copiilor lui l-au făcut să se aşeze liniştit pe singurul scaun din casă, uitându-se palid la ei cum se înfruptă din minunata apă. Era cel mai frumos cadou pe care l-ar putea oferi. A căzut de pe scaun. Mâna îi era plină de sânge, cămaşa la fel. Murea. Copiii au venit lângă el, dar erau prea mici pentru a şti ce se întâmplă. Mama lor cu greu s-a ridicat speriată din pat. S-a apropiat de el târându-se aproape în praful de pe jos. S-a uitat încă o dată în ochii copiilor lui...era ultimul cadou pe care l-a mai făcut pentru ei. Din nou a simţit sufletul cum i se rupe în două, înainte de a muri înjurând în gând lumea în care s-a născut!

Dar cu toate acestea trebuie să recunoaştem că apa are şi părţi bune...sau?

Idei

Ele sunt, ne înconjoară, ne aproprie, ne fac să gândim. A avea o idee înseamnă o reacţie la nivelul câtorva sinapse. Probabil că tiparul chimic şi electric al sinapsei realizate s-a modificat, mulându-se pe acest nou rezultat...ideea. Pe lângă aspectele chimice, mai apar şi substanţele eliberate în corpul tău, acelea care îţi provoacă acea stare de excitare, de încântare, de nerăbdare. Te arunci asupra unei foi de hârtie pentru aţi aşterne minunatele tale gânduri. Îţi este teamă să nu le încurci, îţi este teamă să nu le uiţi. În final te ridici zâmbind, uitându-te satisfăcut la ideea avută şi acum aşternută pe hârtie în faţa ta.

Idei...toţi le avem, dar nu întotdeauna ne putem bucura de ele. Nu de fiecare dată o idee poate să fie productivă, şi de cele mai multe ori aceasta dispare la fel de repede cum a apărut. Altă dată, ne lăsăm cuprinşi de acea exultare de moment pentru ca în următorul moment să realizăm cât de inutilă şi imbecilă a fost fosta idee. De multe ori ai idei care nici măcar nu ştii la ce sunt bune, la ce le-ai putea folosi! În aceste cazuri, cel mai bine e să le notezi undeva şi apoi să arunci hârtia pentru că altfel rişti să te faci de râs.

Idei...pot fi de multe feluri, de multe tipuri. Pot fi vocaţii, sau simple momente inspiraţionale. Pot fi revoluţionare sau cu acţiune doar pentru persoana ta. Pot fi geniale sau pot fi stupid de tâmpite. Pot fi scurte sau pot fi lungi. Pot fi clasificate după apartenenţa lor la cadrul legislativ al vreunei dogme, sau pot fi aruncate în mrejele unor religioase secte. Pot fi măreţe sau pot fi limitate. Pot să aducă beneficii sau pot să aducă tot felul de probleme. Pot să încânte sau pot să supere.

Ideile există pentru ca noi să putem exista. Fără ele nu ar putea exista continuitate şi fără ele am fi rămas probabil aceiaşi homo erectus de acum milioane de ani. Suntem dependenţi de ele şi suntem dependenţi de efectele pe care le provoacă. Frumuseţea ideilor constă în faptul că oricine le poate avea. Poate să aibă o idee genială omul care stă la colţ de stradă cerşind, sau la polul opus cel care se plimbă liniştit cu iahtul său. În esenţă nimic nu îi diferenţiază pe aceştia doi, dar în fapt...cel cu iahtul poate să îşi pună în aplicare ideea, pe când cel care cerşeşte riscă să moară alături de ideile lui. Chiar mai rău, poate să moară în aceeaşi stare socială, dar privind ideea lui furată şi pusă în practică de cel cu iahtul.

Idei...exprimă-le liber în speranţa că cineva te aude!

Beţiv

Alcoolizat strigi drumului să te lase în pace. Alcoolizat, îţi întorci stomacul pe dos în crunta încercare de a scăpa. Alcoolizat te arunci urât mirositor în pat, îmbrăcat, înfometat, murdar. Alcoolizat te trezeşti de dimineaţă cu o durere de cap îngrozitoare, cu o respiraţie oribilă, cu cearşafurile murdare de la hainele tale aruncate prin şanţuri cu o seară înainte. Toate acestea de ce? Care e rostul? Care e sensul? Mâine o iei de la capăt, acelaşi drum, aceeaşi senzaţie în stomac, aceleaşi haine murdare, aceeaşi durere îngrozitoare de cap...

Beţiv...nu eşti altceva decât un nonsens, un pierdut pentru societate, un simplu viciat. Nu mai crezi în nimic, în nimeni, nici măcar în tine. Părinţii te-au uitat...nu le-ai dat de ales, nu i-ai mai sunat de atâta vreme, nu i-ai căutat. Îţi aduci aminte când s-au întors ei către tine, când te-au ridicat din tufişurile din faţa scării, tufişuri în care ai adormit cu o seară înainte, din nou alcoolizat. Te-au ridicat, te-au dus în casă, te-au spălat, te-au curăţat, că doar deh, eşti fiul lor, ce naiba! După care au plecat...Oare ruşinea a fost cea care te-a oprit din a încerca să îi mai vezi? Păcat că nici măcar atunci când chiar şi tu te mai întrebi: "Oare mai trăiesc?", nici măcar atunci nu îţi pasă pentru că preferi în schimb să îţi arzi gâtlejul cu o duşcă din cea mai tare şi cea mai ieftină marfă pe care o poţi găsi.

Munceşti cu ziua, doar ca să poţi ajunge în fiecare seară după muncă să îţi iei doza. Nu mai poţi fără acea duşcă, nu mai poţi fără mirosul alcoolului, fără gustul lui. Un gând ciudat îţi trece prin cei câţiva neuroni rămaşi intacţi..."E bine totuşi că am ajuns acum să beau două pahare şi să fiu muci. Înainte beam şi beam şi beam şi când credeam că mă opresc, începeam iarăşi! Acum nu mai e aşa...îmbătrânim". Chiar şi tu te miri cât de sadic poţi să fii!

Ieşi din barul din tunel, acela ascuns, acela cu barmaniţa aceea cu trei fire de mustaţă sub nas şi care mereu miroase a transpiraţie. Într-una din serile în care mai aveai puţin până când creierii tăi nu mai răspundeau la nici un stimul, ai observat un strop de transpiraţie prelingându-se de pe părul lung din zona axială a acelei hidoase femei. Ţi-a fost de ajuns imaginea ca să umpli cu vomă barul oricum slinos şi murdar.
Ieşi din bar, vomitând sonor ţinându-te de perete. Nu mai simţi nimic deja. A voma face parte din tabieturile zilnice, deşi câteodată stai şi te miri de ce corpul îţi reacţionează astfel chiar şi după atâta timp. Dar nu ştii că problema nu e voma, ci sângele din ea. Sânge pe care nu ai cum să îl obervi pentru că eşti mult prea beat.
Ieşi din bar şi te îndrepţi către casă. Casă...ai avut odată o casă, ai avut şi părinţi, dar te bucuri totuşi că nu ai avut soţie sau copii. Te duci acasă. O cameră, asta e casa ta, o cameră, un pat, o masă...goală.
Ieşi din bar şi...

Nu îţi doreşti nimic, nu mai vrei nimic, nu mai simţi nimic. Singurul tău gând e că nu e nimic care să te sperie mai mult decât lipsa barmanesei din barul mizerabil din tunelul de sub strada care dă în strada ta.

Te stingi cu ea în minte, singur pe pat, fără ca cineva să îţi fie la căpătâi, fără să te poţi gândi la o mamă care şi acum îşi plânge fiul de care nu mai ştie nimic. Închizi ochii lăsându-te pradă durerii pe care ai suportat-o atâţia ani...de data aceasta e o durere frumoasă, lină şi induioşătoare, aproape o plăcere să o simţi.

Deschizi brusc ochii la auzul unei voci baritonale şi ca şi răspuns la cele două palme administrate:"Trezeşte-te beţiv ordinar! Nu îmi vii tu acilea să îmi dormi pe bar! Ieşi afară, putredule!". Nu e altcineva decât prietena ta de ceva vreme, barmaniţa!
Ieşi din bar înjurând-o spumos că nu te-a lăsat să mori liniştit...erai atât de aproape...atât de aproape!

Lucruri mărunte

Merită să te bucuri de orice, şi mai ales de lucrurile mărunte.

Sunt acele lucruri care continuă să îţi încânte privirea, restul simţurilor simţind şi ele puţin mai mult decât necesar.
Sunt acele lucruri care te fac să zâmbeşti, dar nu să râzi. Sunt acele lucruri care ţi se par triste, dar nu îndeajuns pentru a te putea face să verşi o lacrimă.

Este berea pe care o bei la sfârşit de săptămână cu colegul de la muncă. Este chiar sfârşitul de săptămână care a venit parcă mult prea repede. Este ciocolata pe care o savurezi de parcă apocalipsa ar fugi în spatele tău.

Este fata care îşi aruncă privirea fugar în ochii tăi. Este băiatul care o strânge protector de mână, fericit la culme fiind. Este bătrânul care îţi spune că se pregăteşte pentru aniversarea a 50 de ani de căsătorie. Este bătrânica ce îl ţine tremurând de mână.

Este maşina pe care o vezi pe stradă şi pe care ţi-o doreşti. Este ski-ul pe care ai vrea să îl practici în continuu. Este biroul la care îţi petreci jumătate de zi câteodată. Este rama care ţine nemişcat chipul unei persoane. Este telefonul care sună. Este numărul care apare pe ecran.

Este e-mailul pe care tocmai l-ai primit. Este cuvântul pe care doar ce l-ai auzit. Este munca pe care ţi-ai dorit-o. Este şeful cu care te înţelegi excelent. Este călătoria pe care urmează să o faci.

Este inima care îţi bate mult prea tare. Este inima care simţi că se rupe. Este imaginea din poza ruptă într-o mulţime de părţi. Este ziua de Luni. Este ploaia care te aşteaptă mohorâtă, luni, la ieşirea din bloc spre servici. Este umbrela care îţi lipseşte. Este ideea de singurătate. Este chiar singurătatea. Este munca ce nu te satisface. Este bătrânul care moare. Este bătrânica ce are să îl urmeze. Este fata care nici măcar nu se uită la tine. Este băiatul care îi dă o palmă în mijlocul străzii. Este iarna fără zăpadă.

Sunt lucruri pe care le doreşti, sunt lucruri pe care le vezi, sunt lucruri pe care poate le ignori, sunt lucruri care te ating şi mai presus de toate sunt cele care te dor. Dar priveşti din nou în jur, şi îţi spui că sunt doar lucruri, şi mai mult decât atât, sunt lucruri mărunte.
Sunt acele lucruri mărunte, care trec, se duc, le uiţi, dar pe care la un moment dat ai să ţi le aduci aminte.

Punct de vedere

Interpretări diferite, sensuri diferite, forme fel şi fel, imagini, culori, cuvinte. Toate sunt puncte de vedere. Niciunul nu există ca şi un modul fix în motorul zilelor noastre. Cu fiecare privire aruncată, percepţia se modifică. Acelaşi sentiment nu e capabil să revină de două ori la aceeaşi intensitate. Emoţiile pe care le încercăm nu sunt repetitive, deşi ne oferă momente în care am tinde să credem în continuitate. Ei bine nu, rupturile produse de fiecare conexiune neuronala, şi chimia creierului face ca omul să simtă ceva...de fiecare dată altceva. Impulsurile primite, intensitatea lor, densitatea şi lungimea undelor sunt factori care diferă de la om la om, de la situaţie la situaţie. Cu stupoare constaţi că nu are nici un sens ceea ce faci...pentru ca în secunda următoare să conştientizezi că nu e de loc aşa. Câteodată te întrebi ce semnificaţie are cuvântul pe care l-ai rostit mai devreme. Te pierzi în voluptatea intensă a chiar gândurilor proprii. Dar priveşti altfel, şi nimeni nu te poate convinge că nu e aşa. Chiar şi imaginile care îţi apar în faţa ochilor...nu te-ai întrebat niciodată dacă persoana de lângă tine vede aceeaşi imagine ca şi tine? Cine a stabilit culoarea Roşie va fiind culoarea Roşie? De ce e Roşie şi nu e Albastră? Nuanţe percepute diferit, separat şi independent duc la interpretarea incorectă a...la naiba...iarăşi am avut un punct de vedere!
Etichetele cu care ne îmbrăcăm în societate sunt puncte de vedere asupra lumii în care ne vedem. Separaţi suntem independenţi. Mai mulţi la un loc înseamnă interacţiune, înseamnă schimb de opinii, înseamnă multiple personalităţi, multiple gândiri şi mai mult decât evident, diferite aspecte/puncte de vedere. Ca şi sistem de atribuire a emoţiilor când independent şi când social, putem să aruncăm o umbră de deşertăciune asupra socialului deoarece inevitabil, necesitatea acestuia din urmă de a pune în evidenţă un lider face ca punctele de vedere să se estompeze. Totul în detrimentul fiecărei persoane ca şi individ care se vede obligat să accepte alte puncte de vedere decât ale lui. A fi unul singur înseamnă a-ţi persecuta indiferent de ce e în jur, conştiinţa. Dar aceeaşi conştiinţă îţi calcă în picioare la final orice punct de vedere...
Ei...am încercat şi eu să arunc un punct de vedere! S-ar putea ca a mea conştiinţă să îmi inducă sentimentul că am greşit, că ceea ce am făcut e doar o poliloghie inutilă şi că doar am lungit o sintagmă până în ceruri...

Secolul XXX

Trei de "x"...ce ar putea să însemne în afară de un cromozom în plus! Dacă ar fi trei cromozomi "x" atunci ar trebui să fie super femeia secolului 21...ceea ce nu e, cel puţin nu în discuţia actuală. Ce poate să însemne altceva decât vulgaritate, ce poate să fie altceva decât conotaţii sexuale, ce poate să fie în afară de cuvântul ultra cunoscut "porno"!?! Da, secolul porno, cam asta vroiam să spun...am încercat să o arunc mai delicat. Delicat...nu se prea potriveşte cu porno. Ar trebui să folosesc cuvinte grele, gen fetis, gen MILF, gen...eu gen. Secolul porno = siteuri porno. Mii de siteuri porno, milioane de oameni vizionând o industrie mereu înfloritoare. Nimeni nu vorbeşte despre ea, dar toată lumea ştie că e acolo. Ce e mai porcos decât un dormitor îmbâcsit de nopţi întregi de orgii, gemete şi satisfaceri morale? Dar cine vorbeşte despre aşa ceva? Câţi nu vorbesc despre minunatele minuni ale Amsterdamului, câţi nu intră cu capul plecat într-un sexshop? Video chat, linii telefonice fierbinţi, industria media, cinematografe exclusiv porno. Pornomaniaci...reinventam definiţia cuvântului şi semnificaţia lui mai repede chiar decât se reinventează berea. Care e până la urmă diferenţa între un regizorul unui serial şi cel al unui film porno? Probabil că primul nu riscă să fie stropit cu "lichide seminale" în timp ce filmează...nu, nu e nici o diferenţă, e aceeaşi calitate, aceiaşi actori uneori de doi lei, aceleaşi povestiri, aceiaşi intrigă. Diferă puţin dicţia, că deh...unii o folosesc mai mult, ceilalţi mai puţin. Dar până la urmă se rezumă la industrie, la bani, la "realizări profesionale". Poate fi şi asta o carieră la urma urmei! Cum multe dintre ideile de civilizaţie se pierd în detrimentul unei partide bune, jocurile de culise sunt cele care mai stăpânesc omul şi cât de cât îl diferenţiază de homo erectus. Cel puţin dramul de moralitate pe care societatea şi hainele pe care le purtăm ni le-au indus, dramul acesta ar trebui să nu îl aruncăm la gunoi. Suntem pe cale de a cunoaşte o explozie de imoralitate pornoaleasă datorită stadiului de degradare în care ne recunoaştem în aceste momente. Deşi a recunoaşte un asemenea fapt ne face să devenim neanderthalii din care am ieşit corciţi, suntem pe marginea unei prăpăstii în care dacă ne avântăm...probabil că am deveni nişte pornaholici! În curând cineva o să realizeze potenţialul pe care această piaţă l-ar putea avea, şi beneficiile pe care le-ar putea aduce economiei şi o să ne trezim aruncaţi, împroşcaţi şi spulberaţi de degradarea morală a secolului porno în care trăim!!!
Viaţă lungă lui Hugh, poate mai reinventează cuvântul MILF!