Beţiv

Alcoolizat strigi drumului să te lase în pace. Alcoolizat, îţi întorci stomacul pe dos în crunta încercare de a scăpa. Alcoolizat te arunci urât mirositor în pat, îmbrăcat, înfometat, murdar. Alcoolizat te trezeşti de dimineaţă cu o durere de cap îngrozitoare, cu o respiraţie oribilă, cu cearşafurile murdare de la hainele tale aruncate prin şanţuri cu o seară înainte. Toate acestea de ce? Care e rostul? Care e sensul? Mâine o iei de la capăt, acelaşi drum, aceeaşi senzaţie în stomac, aceleaşi haine murdare, aceeaşi durere îngrozitoare de cap...

Beţiv...nu eşti altceva decât un nonsens, un pierdut pentru societate, un simplu viciat. Nu mai crezi în nimic, în nimeni, nici măcar în tine. Părinţii te-au uitat...nu le-ai dat de ales, nu i-ai mai sunat de atâta vreme, nu i-ai căutat. Îţi aduci aminte când s-au întors ei către tine, când te-au ridicat din tufişurile din faţa scării, tufişuri în care ai adormit cu o seară înainte, din nou alcoolizat. Te-au ridicat, te-au dus în casă, te-au spălat, te-au curăţat, că doar deh, eşti fiul lor, ce naiba! După care au plecat...Oare ruşinea a fost cea care te-a oprit din a încerca să îi mai vezi? Păcat că nici măcar atunci când chiar şi tu te mai întrebi: "Oare mai trăiesc?", nici măcar atunci nu îţi pasă pentru că preferi în schimb să îţi arzi gâtlejul cu o duşcă din cea mai tare şi cea mai ieftină marfă pe care o poţi găsi.

Munceşti cu ziua, doar ca să poţi ajunge în fiecare seară după muncă să îţi iei doza. Nu mai poţi fără acea duşcă, nu mai poţi fără mirosul alcoolului, fără gustul lui. Un gând ciudat îţi trece prin cei câţiva neuroni rămaşi intacţi..."E bine totuşi că am ajuns acum să beau două pahare şi să fiu muci. Înainte beam şi beam şi beam şi când credeam că mă opresc, începeam iarăşi! Acum nu mai e aşa...îmbătrânim". Chiar şi tu te miri cât de sadic poţi să fii!

Ieşi din barul din tunel, acela ascuns, acela cu barmaniţa aceea cu trei fire de mustaţă sub nas şi care mereu miroase a transpiraţie. Într-una din serile în care mai aveai puţin până când creierii tăi nu mai răspundeau la nici un stimul, ai observat un strop de transpiraţie prelingându-se de pe părul lung din zona axială a acelei hidoase femei. Ţi-a fost de ajuns imaginea ca să umpli cu vomă barul oricum slinos şi murdar.
Ieşi din bar, vomitând sonor ţinându-te de perete. Nu mai simţi nimic deja. A voma face parte din tabieturile zilnice, deşi câteodată stai şi te miri de ce corpul îţi reacţionează astfel chiar şi după atâta timp. Dar nu ştii că problema nu e voma, ci sângele din ea. Sânge pe care nu ai cum să îl obervi pentru că eşti mult prea beat.
Ieşi din bar şi te îndrepţi către casă. Casă...ai avut odată o casă, ai avut şi părinţi, dar te bucuri totuşi că nu ai avut soţie sau copii. Te duci acasă. O cameră, asta e casa ta, o cameră, un pat, o masă...goală.
Ieşi din bar şi...

Nu îţi doreşti nimic, nu mai vrei nimic, nu mai simţi nimic. Singurul tău gând e că nu e nimic care să te sperie mai mult decât lipsa barmanesei din barul mizerabil din tunelul de sub strada care dă în strada ta.

Te stingi cu ea în minte, singur pe pat, fără ca cineva să îţi fie la căpătâi, fără să te poţi gândi la o mamă care şi acum îşi plânge fiul de care nu mai ştie nimic. Închizi ochii lăsându-te pradă durerii pe care ai suportat-o atâţia ani...de data aceasta e o durere frumoasă, lină şi induioşătoare, aproape o plăcere să o simţi.

Deschizi brusc ochii la auzul unei voci baritonale şi ca şi răspuns la cele două palme administrate:"Trezeşte-te beţiv ordinar! Nu îmi vii tu acilea să îmi dormi pe bar! Ieşi afară, putredule!". Nu e altcineva decât prietena ta de ceva vreme, barmaniţa!
Ieşi din bar înjurând-o spumos că nu te-a lăsat să mori liniştit...erai atât de aproape...atât de aproape!