Duşul social. Extincţia #8

Arian aruncă o privire către poziţia Mariei, apoi îl văzut pe Abel ieşit din navă, uitându-se către vârful muntelui. A început să alerge către el, simţind o modificare în ceea ce definea spaţiul ca fiind o realitate improbabilă. „Ei” au reuşit să îl găsească pe Abel şi acum deschideau o nouă poartă către lumea lor, probabil în încercarea de a aduce cât mai mulţi dintre „Ei” pe Pământ. Liu a observat agitaţia şi şi-a aruncat privirea asupra lui Arian care mai avea doar doi metri până la Abel. I-a văzut pumnul încleştat şi pregătit să lovească, neavând de unde să ştie motivul pentru care făcea acest lucru.
- Nuuu! un strigăt lung ieşi din pieptul lui Liu, iar Abel se întoarse către ea exact în momentul în care Arian se aruncă asupra lui.
Abel a văzut pumnul cum trece prin faţă ochilor săi, simţindu-i forţa incredibilă pe care o emana. Şi-a dat seama că dacă acel pumn l-ar fi lovit, dacă nu ar fi fost ţipătul lui Liu şi eschivarea la timp, acum probabil că ar fi fost întins pe jos într-o baltă de sânge cu ţeasta spartă, mort.
- Nu eşti tu cel care să mă omoare pe mine! strigă el la Arian sărind asupra adversarului său.
Arian simţea tot mai puternic fluxul de energie emis de creierul lui Abel. Ar fi putut să îl prăjească dar nu îşi dorea aceasta pentru că rolul lui Abel în această luptă era printre cele mai importante. A rămas în picioare doar o singură opţiune şi anume: aceea de a-l omorî. Un gând hilar îi străbătu creierul în timp ce îşi planifica mişcările pe care avea să le facă. „Ce ar fi dacă l-aş întreba dacă acceptă să îl omor? Oare ce ar zice?”. Ştia exact cum avea să o facă încă de când creierul său a înregistrat eşecul pumnului devastator. În timpul în care pumnul trecea prin faţa ochilor lui Abel, Arian a construit un nou atac în totalitate, dar unul foarte scurt pentru că nu avea timp de pierdut. Acest ultim plan a trebuit să fie modificat deoarece nu a anticipat reacţia lui Abel. Atunci i-a venit ideea cu intrebatul.
- Crezi că eşti de acord să mori? Ai încredere că o să te readuc la viaţă? strigă Arian, în timp ce Abel sărea peste el.
- Nu eşti tu cel care o să mă omoare! repetă Abel răspunsul.
Arian era cu faţa la Abel când acesta şi-a aruncat pumnul către el. O lovitură rapidă şi scurtă la încheietura mâinii cu pumnul strâns a fost de ajuns pentru a scoate din luptă definitiv acea mână. A urcat apoi pe aceeaşi mână, lovind bicepsul din interiorul mâinii, sub muşchi. Această lovitură a fost dată cu palma deschisă şi cu degetele întinse. De fapt degetele intrau sub muşchi, ceea ce provocau o durere oribilă, deoarece scoteau practic muşchiul de pe os dacă era aplicată forţa necesară. Arian nu a vrut să îi provoace mai multe pagube pentru că asta ar însemna să dureze prea mult reparaţia şi implicit recuperarea. În aceste condiţii, o lovitură de picior la genunchiul drept l-a făcut pe Abel să îngenuncheze, cu capul pregătit la nivelul şi poziţia pe care şi-o dorea Arian.
- Arian, nuuu! un nou ţipăt al lui Liu, în timp ce craniul lui Abel era zdrobit de forţa nimicitoare a pumnului lui Arian. Abel a căzut într-o baltă de sânge, mort, exact cum prevăzuse cu câteva secunde în urmă.
Toţi se uitau muţi de uimire, neştiind ce să creadă, ce s-a întâmplat şi dacă ar fi trebuit să intervină sau nu. Oricum, reacţiile lor ar fi fost mult prea târzii ca să facă vreo diferenţă. Finalul ar fi fost acelaşi, inevitabil, moartea lui Abel. Ce îi nedumerea pe toţi era motivul pentru care Arian a fost împins să facă această oribilă crimă.
- De ce ai făcut asta, nenorocitule? L-ai omorât, mi l-ai luat! Liu îl lovea pe Arian cu pumnii ei mici, dar acesta o luă în braţe şi îi şopti ceva la ureche. Liu se opri, se dădu un pas în spate şi i-a dat o palmă cât a putut ea de tare. A fost răsunătoare mai mult decât dureroasă, dar satisfăcătoare pentru Liu, care părea că nu mai avea nimic de comentat. S-a îndreptat către Maria să o ajute să se ridice.
Arian a căutat existenţa vreunui alt flux de energie, dar nu a mai găsit nici unul. Nu l-a mai simţit din momentul în care l-a omorât pe Abel. Îşi ridică privirea către ceilalalti din echipă întrebându-se dacă trebuie sau nu să le transmită ceva. A preferat să păstreze tăcerea pentru că în final faptele lui aveau să fie înţelese şi justificate.
- George, urcă pe toată lumea în navă, plecăm acum! strigă Arian la George. Acesta le făcu semn tuturor să intre, au luat-o şi pe Maria pe o targă pentru că nu mai era capabilă să umble din cauza modificărilor survenite în metabolismul ei.