Molecula Vieţii de Apoi III

Informaţiile pe care le primea prin globul ocular s-au schimbat în momentul în care a ieşit din dilatarea timpului, oferindu-i alte informaţii decât cele din timpul deplasării. Indicatorul scurgerii timpului îi arăta că nu a trecut nici o secundă de la momentul intrării în acea stare, deşi pentru el a părut îndeajuns de mult. „Mai ai multe de învăţat despre ce se întâmplă aici şi despre cine eşti, băiete!” îşi spuse el înainte de a începe să exploreze camera. Două bătăi în uşă l-au făcut să tresară, dar s-a îndreptat liniştit către uşă fiind convins că ar trebui să dea peste cei doi doctori de mai devreme.
-Mă bucur să văd că eşti în viaţă! vocea era atât de familiară. Pentru Anel suna atât de cunoscută şi atât de feminină.
-Cine eşti? Te cunosc de undeva? se uita la personajul feminin ce stătea zâmbitoare în cadrul uşii, aşteptând o invitaţie.
Ochii ei au tresărit la auzul acestei întrebări şi linia sprâncenelor frumos aranjate s-a deformat. A făcut un pas către el, îndeajuns pentru a ieşi din semiobscuritatea care îi ascundea trăsăturile complete. Era un Pearls, o femeie Pearls, prima pe care Anel o vedea de când s-a trezit. Era diferită de umanoidele pe care le cunoştea el. Avea un ten sclipicios, părul îi lipsea cu desăvârşire şi craniul... Craniul! Anel a făcut un pas în spate...
-Ce e asta? a întrebat uimit la vederea craniului pulsând. Ce eşti tu?
-Mă mir să aud asta de la tine, Anel! Sunt... dar se opri înainte să mai spună ceva. Începu să îl privească cu atenţie, să îl pironească cu privirea.
Craniul ei, scalpul, a început să se deformeze, să se unească cu circumvoluţiunile vădit evoluate ale creierului ei. Se putea vedea fiecare ondulare, fiecare crevasă, fiecare zonă a creierului. Apoi a urmat coloritul. Apoi a urmat prima imagine. A recepţionat ceea ce femeia din faţa lui dorea să îi transmită. În mod surprinzător, Anel a ales să asculte de femeia aceea. Încă sub influenţa creierului femeii, Anel s-a îndreptat spre o uşă care în momentul în care a deschis-o s-a dovedit a fi o baie. A intrat aproape precaut, deşi cumva conştientizând faptul că nu avea cum să i se împotrivească femeii şi în consecinţă a ales să nu lupte. Oglinda din faţa lui a fost tot ce a avut nevoie. Şi-a văzut creierul funcţionând la fel cum s-a întâmplat mai devreme cu femeia.
-Acceptă ceea ce am să îţi ofer, a şoptit femeia în spatele lui. Ai să primeşti toate răspunsurile pe care acum le cauţi!
-Cum e posibil?
-Acceptă!
-Ce mă aşteaptă?
Nu vroia să creadă că aşa ceva se întâmplă...Dar nu a avut nevoie de mult timp ca să se hotărască, să aleagă ceea ce urma să se întâmple.
S-a trezit din nou pe un pat de spital, de data aceasta înconjurat de o mulţime de doctori. Gălăgia pe care o făceau aceştia, limba în care vorbeau îi ofereau o durere de cap îngrozitoare. Îi căută din priviri pe Chris şi Alex. Un uşor sentiment de panică l-a cuprins când a realizat că cei doi lipseau. Din nou l-au asaltat întrebările despre locaţia unde se afla, de ce se afla acolo şi ce vroiau toţi acei doctori de la el. L-a văzut pe unul dintre ei cum se îndreaptă către el cu o seringă în mână. Ochii grei şi răsuflarea calmă au venit ca efect al acelei injecţii.

-În sfârşit! S-a trezit!
-Chris! Alex! bucuria de pe chipul lui Anel la vederea celor doi era una reală.
-Ce s-a întâmplat cu tine? Ai dormit mai bine de o zi!
-Am avut un vis ciudat...Anel încercă să îşi aducă aminte dar nici măcar frânturi nu răzbăteau prin ceaţa deansă lăsată de subconştient asupra realităţii. Încerc să îmi aduc aminte, dar nu pot...
-Nu-i nimic! Trebuie să plecăm, se apropie timpul, spuse Alex încercând să grăbească puţin lucrurile.
-Timpul pentru ce? Anel vroia răspunsuri, vroia să ştie în ce l-au băgat cei doi.
-Ai să afli în curând, dar acum trebuie să plecăm de aici înainte să fim căutaţi! spunând acestea, Alex se repezi la un dulap aflat într-o nişă în perete şi începu să răscolească în el.

A deschis ochii doar pentru a vedea personajul feminin aplecat deasupra lui. Dintr-o dată, ca şi când cineva ar fi tras de voalul care îi acoperea mintea, totul a devenit clar şi atât de limpede. Imaginile de mai devreme le-a primit o dată cu o mică parte din memoria sa. Toate au venit din parte femeii ce acum îl privea îngrijorată.
-Lara? Tu eşti?
-Da, dragul meu, eu sunt! Lara a întins o mână pentru a-l ajuta pe Anel să se ridice. Când a ajuns pe verticală, Lara l-a luat în braţe şi l-a strâns puternic. Simţea atât de bine căldura emanată de craniul femeii...şi vibraţiile, un murmur continuu venind din acea zonă.
-Atâta întrebări...când o să primesc răspunsuri?
-Dacă ai încredere în mine, am să te duc într-un loc unde vei putea găsi toate răspunsurile!
-Ceva nu e în regulă! Îmi aduc aminte de tine, dar atât...simt că te cunosc, ştiu cine eşti, te văd atât de clar, dar atât!
-E în regulă, o să te facem bine!
Corpul femeii a început să se închidă la culoare. Abia atunci a observat Anel că femeia era acoperită de un costum asemănător cu al lui. Pe mână avea acelaşi buton verde, la fel ca şi cel de pe antebraţul lui.
-Suntem puţini dintre noi rămaşi în acest Univers, Anel! Dar acum, că te-am găsit, o să reuşim să ne ducem la îndeplinire planul.
-Planul? Ce plan? Nu ştiu despre ce se vorbeşte în jurul meu, drept urmare încep să mă simt puţin cam confuz...care e rolul meu?
-Trebuie să plecăm acum! Urmează-mă! Lara a apăsat butonul verde pentru ca în momentul următor să intre în timpul dilatat.
L-a prins pe Anel de mână de îndată ce a trecut şi el în dilataţie, tocmai la timp pentru a-i vedea pe cei doi Pearlsi care s-au oprit în apartament.
Imaginea difuză şi puţin ştearsă oferită de diferenţa temporală făcea ca vederea să fie la fel ca şi când ar încerca să ţină ochii deschişi sub apă. Lara l-a îndreptat pe Anel înspre ceea ce părea a fi un râu, o pânză, peretele care nu permitea să se vadă în partea cealaltă. Era dilataţia timpului în care erau aruncaţi cei care aveau să îşi găsească sfârşitul. Era locul de unde nimeni nu s-a mai întors.

O lume imensă, un colorit intens, un miros atipic, totul desfăşurându-se sub ei. Totul era organic, totul abunda de viaţă. Deasupra o lumină puternică venea de la ceea ce părea a fi o planetă intrată pe jumătate în stratosferă. A realizat repede că razele venite de la planeta de sus controlau dezvoltarea planetei de sub el, deşi nu ştia cum putea să fie sigur de acest lucru...abia ce intrase în contact cu lumea aceasta. Era fascinat de tot ceea ce vedea sub el, de oraşele mişcătoare, populate cu miliarde de persoane, de natura care şi-a lăsat amprenta pe fiecare centimetru din această planetă. Un sentiment de panică a început să ia locul fascinaţiei. Înţelegea unde se află. Ştia că a pierdut controlul şi că a mers prea departe cu încercarea sa de a experimenta. Un gând i-a fulgerat şi i-a scurtcircuitat mintea: a murit! Era unica posibilitate de a ajunge în această dimensiune. Simţea că ceva măreţ are să se întâmple aici, dar încă nu ştia ce. „Dar dacă întradevăr sunt mort, atunci ce importanţă mai are?” se întrebă Anel, în continuare aruncat în contemplarea imaginilor care se perindau cu rapiditate sub el.

-Chris, au trecut două zile! Două zile..., Alex privea pierdut într-un punct.
-O să se întoarcă! Ascultă-mă, Alex, o să se întoarcă! Trebuie să ieşim de aici, trebuie să ajungem înapoi...Anel e unica noastră speranţă! O să se întoarcă! O să se întoarcă....repeta cu o voce stinsă Chris aceste cuvinte în care încerca din răsputeri să creadă.