Molecula Vieţii de Apoi II

Întreaga structură se cutremură. De data aceasta, imaginile din capul lui erau clare şi cu multă plăcere a constatat că se putea mişca liber. Nici măcar nu mai era legat de pat. Şi-a scos toţi electrozii prin care era legat la aparate, pregătindu-se să coboare din patul înalt de spital. O explozie puternică l-a lipit de peretele din spate, tăindu-i respiraţia. Urechile îl dureau şi inima îi bătea puternic în piept. Praful ridicat, mirosul de fum şi lipsa oxigenului l-au dus în pragul leşinului. A văzut tatuajul de pe mână cu puţin înainte ca ochii să îi fie acoperiţi de vălul roşu. L-a atins uşor, o mişcare instinctivă, neştiind de ce face acest lucru. A început de la primul cadran, urmând apoi hiperbola ce cobora intersectând un punct verde. Pe măsură ce degetul său urmărea linia hiperbolei, aceasta îşi schimba culoarea într-un auriu strălucitor pentru ca apoi să revină la starea iniţială. A atins cu teamă punctul verde, chinuindu-se să mai rămână conştient pentru a vedea ce urmează să se întâmple. Simţea că ceva important are să urmeze, dar nu ştia exact ce.
Totul în jurul lui a început să alerge, să se mişte cu o viteză mult prea mare pentru creierul care părea a nu fi capabil să perceapă ceva. S-a ridicat de jos, în timp ce corpul lui începea să fie acoperit de un costum. Inflexiunile costumului, tendinţa acestuia de a străluci l-a dus cu gândul la hiperbola de pe mâna sa, acum acoperită. Cu toate acestea, în acelaşi loc, costumul a păstrat un punct verde. A pus degetul pe punct. Lumea a revenit la viteza normală.
-Anel! De unde ai apărut? Chris l-a întâmpinat cu braţele deschise.
-Nu ştiu ce s-a întâmplat! deşi vroia să fie speriat, experienţa prin care tocmai trecuse o găsise mai mult decât plăcută.
-Ai descoperit costumele, ai descoperit o parte din tine! Chris îl luă de braţ şi îl trase înspre un colţ al camerei, plină de altfel de doctori în halate albe, aplecaţi toţi asupra unui pacient.
-Nu trebuie să ştie nimeni ce s-a întâmplat, spuse Chris surescitat, şoptindu-i la ureche. M-ai înţeles? Nimeni, nimeni nu trebuie să ştie cine eşti tu, sau ce e cu gândurile tale. Păstrează-le pentru tine, pentru noi. Adu-ţi aminte scopul pentru care exişti...
-Dar nu îl...
-Ba îl ştii, doar că deocamdată nu vrei să accepţi...corpul tău nu vrea să accepte!
Chris îl privi în ochi, speriat, dar fericit totodată. Mai devreme au crezut şi el şi Alex că Anel a fugit şi că unica lor şansă a dispărut. Se văzură blocaţi pe vecie în acea dimensiune în care nu aveau nici cea mai mică şansă să se integreze. Erau conştienţi că mai erau în viaţă doar pentru că a muri acolo însemna un sacrilegiu. Moartea însemna aruncarea celor cărora le-a venit timpul, fără costum, în ceea ce ei numeau Vârtejul. Acolo timpul nu era o constantă, timpul era variabil exponenţial crescător. Cu cât stătea cineva mai mult înăuntru, cu atât viteza de deplasare creştea. Finalul nu era cunoscut, deoarece nimeni nu s-a întors din această variabilă.
Acum, Chris se uita la unica persoană care ar fi putut să îi treacă din această realitate în realitatea lor.
-O să încerc, Chris, îţi promit, o să încerc! Anel a schiţat o stare empatică referitor la situaţia lui Chris şi a lui Alex, dar nu i-a reuşit prea bine.
-Am să te rog să te duci acum la apartamentele noastre şi să ne aştepţi acolo. Dar te rog, nu intra în vorbă cu nimeni, şi totul are să fie bine.
Câţiva doctori se întoarseră către ei uitându-se insistent în direcţia lor. Obscuritatea camerei nu le permitea să distingă clar formele din colţul încăperii, dar aproape imediat, Chris a apărut la lumină, în timp ce forma cealaltă dispărea înspre ieşire.
Chris şi-a simţit creierul invadat de minţile celorlalţi, interogat, chestionat şi clasificat ca reprezentând deocamdată nici o ameninţare pentru ei. A mulţumit în gând „gândacului” instalat pe câteva sinapse din cortex pentru a bloca accesul oricărui Perls la gândurile lui. Cu toate acestea, rămăsese posibilitatea comunicării. Răspunsurile la întrebările rapide le devia acestora atenţia de la lipsa gândurilor lui Chris. În acest fel, puteau să îşi protejeze încercarea de evadare din această realitate. Problema lor curentă s-a dovedit a fi chiar dorinţa acestor Perls de a-i ţine lângă ei, de a afla cât mai multe despre specia lor şi despre Pământ, locul de unde ei au venit. Alex a apărut lângă el, tocmai la timp pentru a-l scoate pe Chris din nesfârşitul şir de întrebări la care era asaltat. Un semn discret aruncat către Alex i-a fost deajuns acestuia pentru a realiza că ceva important s-a întâmplat în scurta lui lipsă.

Nu putea să îşi identifice gândurile. Încerca. Survola necontenit imensitatea memoriei stocată în creierul său. Deocamdată nu ştia nici măcar unde se află, cine e, sau care e menirea lui. Cu toate acestea, în timp ce se îndrepta spre un zid aflat la aproape zece metri în faţă, a ştiut că trebuie să alerge. A aruncat o privire asupra unui indicator de pe globul ocular care pentru el părea a fi o măsură a timpului. A simţit că aşa e normal, că asta trebuie să facă. La început uşor, câţiva paşi, apoi din ce în ce mai tare, urmărind constant distanţa care îl separa de zid. La mai puţin de un metru viteza de deplasare era destul de mare pentru ca impactul să îi provoace o serie de daune serioase. A atins punctul verde de pe antebraţ, cu doar o fracţiune de secundă înainte să ia contact cu zidul gros. Timpul s-a oprit. A trecut prin zid ca şi când acesta nici nu a fost acolo, măsurându-i consternat grosimea. Apoi a urmat panica. S-a văzut undeva sus, deasupra unui imens conglomerat de clădiri, plutind. Cu toate acestea, nu cădea, ci din contră, se deplasa. În jurul lui, o mulţime de persoane la fel ca şi el făceau aceeaşi mişcare de deplasare. Părea a fi într-un tunel, iar indicaţiile care îi apăreau pe globul ocular le folosea pentru a-şi controla deplasarea.
-Hei! Dă-te din calea mea! a încercat din răsputeri să îşi schimbe traiectoria, dar, din nou panicat, şi-a dat seama că e una prestabilită, deoarece nu putea să facă nici o mişcare.
A închis ochii aşteptând impactul cu persoana care se deplasa pe aceeaşi traiectorie ca şi el, dar din sens opus. Apoi s-a gândit că celălalt individ ştie ce trebuie să facă, şi că nu va permite o coliziune la o asemenea înălţime. L-a văzut pe celălalt la mai puţin de un metru, neclintit, liniştit, calm. Contopirea corpurilor lor i-a oferit o senzaţie asemănătoare cu cea de mai devreme, când a trecut prin zid. Totuşi, de data aceasta a trecerea prin corpul celuilalt a însemnat ceva mult mai complex. A primit câteva imagini a ceea ce părea a fi viaţa celuilalt. Din nou a trebuit să facă nişte presupuneri legate de ceea ce tocmai s-a întâmplat. „Să fie acesta modul de transport? Să fie modul de comunicare? De unde am ştiut destinaţia? Şi ce ea fost cu toate acele informaţii care îmi erau afişate pe retină?”.
O mică bucăţică din memoria celuilalt a rămas impregnată în creierul lui, sub formă de imagini reziduale. Nu multe, dar îndeajuns pentru a vedea şi a afla cine era persoana respectivă.
-O, nu, nu, nu! din nou a încercat disperat să îşi mişte corpul, dar exceptând irisul, nici un alt muşchi nu răspundea comenzilor. Nuuu!
Urletul său disperat nu a fost auzit de nimeni deoarece în realitate nu a existat. Dar spaima provocată de clădirea imensă de care se apropia cu o viteză uluitoare exista în el şi îi provoca fiori de groază. Cu cât se apropia mai mult, cu atât se ruga să existe o intrare. Dar cu cât se apropia mai mult, cu atât devenea mai clar faptul că acea clădire era un înalt zid fără nici un geam, fără nici o uşă sau balcon sau altceva care să denote o legătură cu exteriorul. A trecut prin zid cu ochii închişi, strânşi şi cu corpul contorsionat. Cel puţin aşa avea senzaţia. Dar nimic nu s-a întâmplat. Nici o durere, nici o cădere, nici un impact. Cu puţin curaj a deschis un ochi. „Evident!” îşi spuse răsuflând uşurat la vederea camerei plăcut amenajată. „Doar am trecut prin zid când am ieşit....e normal să intru la fel!” a continuat să analizeze situaţia, acceptând modul comic în care s-a comportat mai devreme. A înaintat până în mijlocul camerei încercând să îşi dea seama ce nu era în regulă acolo. S-a plesnit exasperat cu mâna peste frunte, uitându-se la corpul lui aflat în centrul unei mese rotunde de cafea. A mai făcut doi paşi doar pentru a-si vedea picioarele dispărând în materia canapelei. Abia atunci a văzut butonul verde de pe antebraţ, acum roşu şi pâlpâind.