Patetic şi pe lângă asta ar mai fi încă o mie de alte apelative asemenea. Suntem asemenea unor roboţi setaţi fiecare să îşi îndeplinească rolurile şi să ducă la bun sfârşit aplicaţia pentru care a fost creat. Nici unul nu conştientizează că se învârte în acelaşi loc, că face aceeaşi şi aceeaşi buclă repetitivă care de multă vreme a încetat de a-i mai provoca plăcere. Din când în când ne mai ducem la un update, la un backup sau în unele din cele mai fericite cazuri, la o formatare. Mai sunt cei oropsiţi de soartă şi care mereu sunt reciclaţi şi ale căror programe sunt rescrise şi suprascrise, şterse sau necompilate.
La început nu ai cum să conştientizezi asemenea concepte, nu ai cum să vezi existenţa controlului, nu ai cum să îţi imaginezi că tu ai putea ajunge vreodată să îţi rescrii softul. Ei bine, acum, după atâţia ani, după atâtea eşecuri, sau după atâtea bucurii, ajungi în acelaşi moment ca şi oricare altul...va trebui să alegi calea pe care vei merge de acum înainte. Eşti creatorul sau creaţia? Accepţi puterea sau vrei să fii unul dintre cei mulţi, conduşi.
Ai ales. Crezi că îţi va merge bine? Aparent da. Aparent. Fericirea sau starea de bine nu e altceva decât o iluzie, o născocire a creierului pentru a se delecta cu câte un orgasm mental din timp în timp. Sau poate să fie doar o linie de cod introdusă măsluit printre celelalte, un virus care produce senzaţia de bine. Dar inevitabil ajungi din nou la starea de dinainte. Pentru că aşa trebuie să fie, pentru că totul este ciclic, pentru că noi avem nevoie să ne simţim prost, pentru ca apoi când ne simţim bine, această senzaţie să poată fi amplificată până la paroxism.
Identificarea creierului fiecăruia cu o antenă de emisie recepţie nu reprezintă decât ultimul pas înspre acceptarea controlului. Suntem predestinaţi pentru a muri, dar pentru a ajunge acolo fiecare dintre noi este nevoit să treacă printr-un anumit proces. Un proces numit viaţă. Şi se pare că la acest proces, cineva, undeva şi cândva, i-a conferit o prea mare importanţă!
Ar trebui să ne deconectăm creierele de iluziile pe care le purtăm după noi şi să le încărcăm cu realităţi deloc iluzorii. Mormane de sinapse să îşi încerce norocul prin alte locuri, prin alte universuri, pe oriunde, dar nu la noi.
Dar la urma urmei, aşa trebuie să fie şi oricât am încerca să găsim o explicaţie, de fiecare dată ne trezim prinşi în probleme şi mai mari. Pentru că nu suntem meniţi să ieşim vreodată din buclă sau să evadăm...
Pentru că aşa trebuie să fie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu