Arian, ghidandu-se după puterea fluxului o căuta pe Maria încercând să afle în ce cameră au dus-o. În curând creierul lui i-a oferit imagini cu locaţia Mariei după energia emanată de copilul care creştea în pântecele ei şi care acum avea aproape o jumătate de metru. Când Arian a ajuns lângă Maria, aceasta părea diformă, cu o burtă imensă, şi care se mişca în continuu. Grimasele de durere şi spasmele arătau chinurile la care era supusă. Era transpirată şi se ruga să scape mai repede. Când îl văzu pe Arian, încercă să zâmbească şi îi spuse:
- Ce mi-ai făcut? M-ai omorât! Sper că acest copil pe care mă chinui să îl ţin în mine este ceea ce îţi doreşti de la mine şi de la lumea aceasta! cuvintele acestea au fost spuse sacadat şi cu mare greutate, în timp ce spasmele şi contracţiile deveneau din ce în ce mai dese şi mai dureroase.
Arian lăsă capul în pământ, nemaiputând să o privească în ochi. Se aplecă totuşi deasupra ei şi o mângâie tandru pe frunte:
- Misiunea ta cred că se încheie aici! Îmi pare rău că trebuie să se termine aşa, o lacrimă s-a scurs pe obrazul lui Arian şi a căzut pe faţa tumefiată a Mariei. Te-am iubit...sper că ştii asta, şi mi-aş fi dorit un copil cu tine! Din păcate a trebuit să fie în condiţiile acestea!
O sărută pe frunte, după care îi dezlegă mâinile şi picioarele de curelele ce o ţineau legată de pat şi o ridică în braţe. Când a luat-o în braţe i-a transmis prin piele impulsuri electrice care aveau menirea de a-i calma durerile, de a-i transpune creierul într-o stare amorfă pentru câtva timp. Apoi a început să alerge cu ea către ieşire.
A rămas înţepenit în uşa care dădea către platformă, platformă pe care George ţinea piept urlând la o mulţime de Khazeri care îl înconjurau. S-a pregătit pentru un atac şi îşi făcu un plan cum să ajungă cu Maria la navă fără să fie rănit nici unul dintre ei. Nu putea să creeze o gaură de vierme pentru că nu putea să îi adune pe toţi oamenii la un loc, şi pe lângă aceasta, ar fi putut să o folosească şi Khazerii. Armele de care dispuneau Khazerii nu erau arme de foc, dar nici nu erau rudimentare. Cea mai puternică armă, care de fapt era destul de defensivă, era exoscheletul şi bila. Cu toate acestea, Arian ştia că atâta timp cât nu luau forma bilei, agilitatea lor în luptă era destul de redusă, iar la cât de compacţi erau acum, două focuri cu nanoboţi ar putea să le nimicească la toţi exoscheletul metalic.
Apariţia lui Arian cu Maria în braţe i-a făcut pe toţi Khazerii de pe platformă să se oprească pentru câteva clipe. Navele de luptă se opriseră şi ele. Nici Arian, nici George nu ştiau ce se întâmplă. Un urlet prelung ieşi din piepturile tuturor Khazerilor şi Arian strigă către George să îi arunce pistolul cu nanoboţi. Arian îl prinse şi îl setă pentru impact cu rază largă. Pe Maria o lăsase jos, în spatele său, şi acum se pregătea să tragă către Khazeri care în continuare nu mai dădeau semne că ar vrea să atace. O navă se apropie deasupra lor şi din ea sări un Khazer între mulţime şi Arian. Din săritură, s-a pus în genunchi, cu capul plecat în faţa lui Arian.
- Preaslăvit să fie cel care ne-a salvat! urletul încetă şi toţi Khazerii se puseră în genunchi, închinându-se în faţa lui Arian.
- Ce dracu...! Nu îmi aduc aminte să îi fi salvat pe aceştia vreodată! îi şopti el lui George.
- Din partea tuturor Khazerilor, ne cerem iertare Preaslăvite! Ni s-a spus că trebuie să atacăm această dimensiune, nimic altceva, continuă acel Khazer care părea să fie conducătorul lor. Iar noi, după cum ştii nu cerem niciodată alte explicaţii!
- Da, ştiu asta! spuse Arian cu o voce puternică. Ridicaţi-va acum! Sunteţi iertaţi!
- Ce naiba faci? îl întrebă George, speriat de felul în care se comporta Arian cu aceşti Khazeri.
- Mă comport aşa cum ar trebui să se comporte un conducător al lor! îi şopti din nou Arian. Sper doar să nu mă confunde cu altcineva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu