Sindromul Down

A procreea implică din primul moment o mulţime de riscuri. Dar fiecare dintre noi suntem dispuşi să ne asumăm asemenea riscuri. Riscul de a aduce pe lume un chip mongoloid cu deficienţe clare de vorbire, posibil retard şi cu insuficientă dezvoltare fizică... Te vei întoarce inevitabil către Forţa Supremă, aruncând priviri pozitive sau negative...de parcă te-ar mai ajuta cu ceva! Şi atunci de ce? Doar pentru plăcerea de a aduce pe lume un "urmaş"...
Fertilizarea se poate face în multe feluri, dar la urma urmei indiferent de modalitate, rezultatul final este cel care contează. Transformarea continuă la nivel molecular ne va duce în curând pe un piedestal mult mai înalt, concretizat prin punerea în scenă a oricărui scenariu pe care mintea umană poate să îl conceapă. Pentru că putem şi pentru că suntem capabili...Deşi, încă, la acest moment nu prea putem să generalizăm deoarece nu avem toţi aceeaşi capacitate cognitivă. Cu toate acestea media iq-ului creşte cu fiecare an, ceea ce dovedeşte direcţia pe care am pornit în continuare.
Dar revenind la Down...chiar şi numele este unul predestinat şi atât de expresiv. Unii o numesc o greşeală, alţii îl numesc păcat, eu i-aş spune genetică. Progresul celular influenţat de factorii externi duce la modificările atât de traumatizante pentru lumea înconjurătoare. Cine e de vină? Nimeni...nimeni nu vrea să îşi asume vina pentru asemenea incidente, care din păcate sunt din ce în ce mai dese şi mai virulente. Toţi arată cu degetul, dar dacă te uiţi la direcţia înspre care arată, nu vezi nimic. Sunt nişte laşi avizi şi orbiţi de strălucirea gălbuie a monezilor şi fascinaţi de sunetul produs de maşina de numărat bancnote.
Te apropii de el, un copil mongoloid cu o privire inexpresivă, şi îl întrebi câţi ani are? Zâmbetul lui tâmp, acompaniat de o scurtă eliminare de salivă pe bărbie şi bulele ieşite la încercarea de a vorbi te face să regreţi întrebarea pe care ai pus-o. Dar acum e târziu, aşa că trebuie să aştepţi liniştit, zâmbitor, îngrozit, dar calm totodată răspunsul din partea acestui nefericit specimen. Din păcate răspunsul este puţin inteligibil şi însoţit de mişcări haotice ale membrelor evident mai puţin dezvoltate şi disproporţionate faţă de restul corpului. Regreţi întrebarea şi mila te cuprinde, odată cu inevitabila întrebare..."Dacă ar fi fost al meu?" Încerci să îţi alungi un asemenea gând din cap, dar...e acolo, s-a instaurat regeşte şi în curând nu are să te părăsească. Vei fi nevoit de acum încolo să trăieşti cu teamă şi fără răspuns imediat la întrebarea ta. Îndoiala se naşte în tine şi în cazul în care nu te poţi controla, rişti să pici în extrema de a nu mai procreea pe motivul mai sus menţionat! Stupid...trebuie să o facem şi când o facem, să fim conştienţi că sunt riscuri pe care ni le asumăm în mod direct.

Dihotomia chiriaşului

Să începem cu un prospect, un simplu prospect: tânăr, neliniştit, singur, fără mobilă, un sac de haine, un job amărât, un calculator şi o mulţime de speranţe.
Punctul de plecare: băncile facultăţii (în cele mai multe dintre cazuri). S-a terminat fericirea oferită de viaţa liniştită şi plină de alcool din căminul multisex. Respiri acum aerul infect dintr-o garsonieră împuţită pe care ştii că o vei împărţi cu încă vreo doi colegi pe care încă nu îi cunoşti. Te întrebi cu ce diferă faţă de camera ta din cămin? Ei bine, răspunsul vine de la sine...acum eşti o persoană responsabilă care trebuie să vadă ce înseamnă propria întreţinere, trebuie să cunoască sacrificiile pe care le aduce plata lunară a unei rente către o persoană dubioasă şi care mirosind a transpiraţie îţi bate în data de 15 a fiecărei luni la uşă pentru a-ţi cere plata. În scurt timp urăşti ziua aceea. E o zi pe care ai vrea să o ştergi din calendar, dar ştii că nu ai rezolva nimic pentru că ar apărea din nou acolo...Cât de uşor îţi era înainte...stai şi începi să te gândeşti, vrei să faci atâtea dar nu prea merge treaba, munceşti ca să îţi achiţi chiria şi să îţi cumperi de mâncare.
Apoi apare uşor. Se ridică în tine sentimentul proprietăţii, îl simţi acolo, te roade, te macină. Te face să începi să te întrebi..."Ce dracu? De ce să îi dau la fomeia asta urât mirositoare atâţia bani când pot să dau în altă parte, dar cel puţin ŞTIU CĂ E AL MEU!" Da, o fi al tău...peste treizeci de ani! O iluzie menită să te arunce într-un cerc din care cu greu vei mai ieşi. O iluzie creată de către nişte oameni, care în a lor goană după putere şi bani se folosesc de această gândire revoluţionară a tânărului abia intrat în câmpul muncii pentru a-şi umple ei buzunarele. Ei ştiu că nevoile tale trebuie satisfăcute, şi sunt acolo, zânele, îngerii care vor să aibă grijă de tine. Nişte nemernici care folosesc dobânzile pe post de cadouri oferite sub pomul de crăciun. Nişte ahtiaţi după profit care sunt în stare să te arunce afară din casa în care sperai că ai tăi copii îşi vor aduce copiii...să te arunce la primele semne că problemele tale devin din ce în ce mai mari şi mai mari.

Trăim în vremuri de restrişte ar spune deja anticii clasici români. Suntem meniţi să purtăm pe umeri semnele înrobirii, semnele ruşinii, semnele decăderii. Cu toate acestea vremurile sunt altele, gândirea noastră e alta şi ceea ce nu realizăm este că putem oricând să evadăm. Oricând. Nimic nu ne mai poate ţine legaţi de nimic, nimic nu ne mai poate ţine într-un loc. Suntem independenţi şi pentru această independenţă s-a luptat lumea secole de-a rândul. Aceasta este independenţa despre care se vorbeşte, schimbarea care întradevăr se resimte în fiecare fibră a corpului tău. Tot ce trebuie să faci este să accepţi! Să accepţi că poţi şi că eşti capabil să o şi faci dacă îţi doreşti cu adevărat!

Ai spune că sunt doar vorbe aruncate fără prea multă cugetare...dar dacă spui aşa ceva înseamnă ca înţelesul celor de mai sus au trecut prea departe de tine...chiriaş este egal atât cu "plata" cât şi cu "proprietatea". Problema e pe care o alegi? Care dintre ele e mai bună? Eu încă mai stau să o cuget...şi între timp am ales chiria, deşi răspunsul nu îl cunosc! Să fie oare acesta răspunsul? Hmmmm....

Întors...

...Pe dos, pe toate părţile sau doar o singură dată! Dacă cineva ar putea să ne spună asemenea lucruri, dacă doar ar putea să ne răspundă la toate aceste nenorocite "de ce?-uri". Dar nu e nimeni care să poată, nu e nimeni acolo. Suntem aici, doar noi, singuri, mereu doar noi. Dar orice s-ar întâmpla inevitabil ne întoarcem din nou în acelaşi punct. Suntem mereu copiii mamei, suntem mereu urmările realizărilor noastre, suntem progeniturile unui loc pe care ne place atât de mult să îl denumim "casă". Atât de simplu, bisilabic şi monocrom. Nimic care să denote adevărata semnificaţie a unui atât de important cuvânt. La fel ca şi cuvântul mama, de exemplu. Bisilabic, monocrom şi chiar inodor, adică lipsit de nici un fel de chimie în esenţa lui. Le menţinem simple, dar doar acele lucruri care sunt cu adevărat importante...posibil ca aceste lucruri să necesite atenţia infinită a fiecăruia fără o ulterioară cuantificare a tuturor aspecteleor ce acopera semnificaţia empirică a cuvântului. E o emoţie. Ne întoarcem mereu către emoţii, către sentimente. Nu te vei întoarce niciodată către un loc care nu ţi-a provocat nici un tremur, nici un sentiment, nici o emoţie. Este un loc mort pentru tine, este un loc inexistent şi care în mintea ta nu are nici o semnificaţie.

Din ce am spus mai sus, ar însemna că ceea ce fac eu aici, şi lipsa mea de la tastatură de ceva vreme, semnifică o întoarcere către emoţii, către sentimente. Da, îmi place ceea ce fac aici, îmi place să îmi descătuşez creierii şi să îi las să zburde în voie, aberând în neştire pentru câteva minute. Da, apoi inevitabil trebuie să îi pun în standby pentru că o nouă zi a început, o nouă etichetă trebuie adoptată şi comportamentul deviant pe care ţi l-ai permis cu o zi mai devreme e drogul de care ai nevoie. Aşa că da, găsesc o emoţie la fiecare comentariu pe care îl citesc, găsesc o emoţie la fiecare utilizator nou pe care îl văd înregistrat, la fiecare postare nouă...toate sunt surse, iar eu sunt alimentatorul. Dar e unul dintre locurile în care te întorci.

Care e locul tău? Unde îţi place să te întorci şi de ce nu o faci?

Duşul Social. Extincţia #11

Arian, ghidandu-se după puterea fluxului o căuta pe Maria încercând să afle în ce cameră au dus-o. În curând creierul lui i-a oferit imagini cu locaţia Mariei după energia emanată de copilul care creştea în pântecele ei şi care acum avea aproape o jumătate de metru. Când Arian a ajuns lângă Maria, aceasta părea diformă, cu o burtă imensă, şi care se mişca în continuu. Grimasele de durere şi spasmele arătau chinurile la care era supusă. Era transpirată şi se ruga să scape mai repede. Când îl văzu pe Arian, încercă să zâmbească şi îi spuse:
- Ce mi-ai făcut? M-ai omorât! Sper că acest copil pe care mă chinui să îl ţin în mine este ceea ce îţi doreşti de la mine şi de la lumea aceasta! cuvintele acestea au fost spuse sacadat şi cu mare greutate, în timp ce spasmele şi contracţiile deveneau din ce în ce mai dese şi mai dureroase.
Arian lăsă capul în pământ, nemaiputând să o privească în ochi. Se aplecă totuşi deasupra ei şi o mângâie tandru pe frunte:
- Misiunea ta cred că se încheie aici! Îmi pare rău că trebuie să se termine aşa, o lacrimă s-a scurs pe obrazul lui Arian şi a căzut pe faţa tumefiată a Mariei. Te-am iubit...sper că ştii asta, şi mi-aş fi dorit un copil cu tine! Din păcate a trebuit să fie în condiţiile acestea!
O sărută pe frunte, după care îi dezlegă mâinile şi picioarele de curelele ce o ţineau legată de pat şi o ridică în braţe. Când a luat-o în braţe i-a transmis prin piele impulsuri electrice care aveau menirea de a-i calma durerile, de a-i transpune creierul într-o stare amorfă pentru câtva timp. Apoi a început să alerge cu ea către ieşire.
A rămas înţepenit în uşa care dădea către platformă, platformă pe care George ţinea piept urlând la o mulţime de Khazeri care îl înconjurau. S-a pregătit pentru un atac şi îşi făcu un plan cum să ajungă cu Maria la navă fără să fie rănit nici unul dintre ei. Nu putea să creeze o gaură de vierme pentru că nu putea să îi adune pe toţi oamenii la un loc, şi pe lângă aceasta, ar fi putut să o folosească şi Khazerii. Armele de care dispuneau Khazerii nu erau arme de foc, dar nici nu erau rudimentare. Cea mai puternică armă, care de fapt era destul de defensivă, era exoscheletul şi bila. Cu toate acestea, Arian ştia că atâta timp cât nu luau forma bilei, agilitatea lor în luptă era destul de redusă, iar la cât de compacţi erau acum, două focuri cu nanoboţi ar putea să le nimicească la toţi exoscheletul metalic.
Apariţia lui Arian cu Maria în braţe i-a făcut pe toţi Khazerii de pe platformă să se oprească pentru câteva clipe. Navele de luptă se opriseră şi ele. Nici Arian, nici George nu ştiau ce se întâmplă. Un urlet prelung ieşi din piepturile tuturor Khazerilor şi Arian strigă către George să îi arunce pistolul cu nanoboţi. Arian îl prinse şi îl setă pentru impact cu rază largă. Pe Maria o lăsase jos, în spatele său, şi acum se pregătea să tragă către Khazeri care în continuare nu mai dădeau semne că ar vrea să atace. O navă se apropie deasupra lor şi din ea sări un Khazer între mulţime şi Arian. Din săritură, s-a pus în genunchi, cu capul plecat în faţa lui Arian.
- Preaslăvit să fie cel care ne-a salvat! urletul încetă şi toţi Khazerii se puseră în genunchi, închinându-se în faţa lui Arian.
- Ce dracu...! Nu îmi aduc aminte să îi fi salvat pe aceştia vreodată! îi şopti el lui George.
- Din partea tuturor Khazerilor, ne cerem iertare Preaslăvite! Ni s-a spus că trebuie să atacăm această dimensiune, nimic altceva, continuă acel Khazer care părea să fie conducătorul lor. Iar noi, după cum ştii nu cerem niciodată alte explicaţii!
- Da, ştiu asta! spuse Arian cu o voce puternică. Ridicaţi-va acum! Sunteţi iertaţi!
- Ce naiba faci? îl întrebă George, speriat de felul în care se comporta Arian cu aceşti Khazeri.
- Mă comport aşa cum ar trebui să se comporte un conducător al lor! îi şopti din nou Arian. Sper doar să nu mă confunde cu altcineva.

Pentru că aşa trebuie să fie!

Patetic şi pe lângă asta ar mai fi încă o mie de alte apelative asemenea. Suntem asemenea unor roboţi setaţi fiecare să îşi îndeplinească rolurile şi să ducă la bun sfârşit aplicaţia pentru care a fost creat. Nici unul nu conştientizează că se învârte în acelaşi loc, că face aceeaşi şi aceeaşi buclă repetitivă care de multă vreme a încetat de a-i mai provoca plăcere. Din când în când ne mai ducem la un update, la un backup sau în unele din cele mai fericite cazuri, la o formatare. Mai sunt cei oropsiţi de soartă şi care mereu sunt reciclaţi şi ale căror programe sunt rescrise şi suprascrise, şterse sau necompilate.
La început nu ai cum să conştientizezi asemenea concepte, nu ai cum să vezi existenţa controlului, nu ai cum să îţi imaginezi că tu ai putea ajunge vreodată să îţi rescrii softul. Ei bine, acum, după atâţia ani, după atâtea eşecuri, sau după atâtea bucurii, ajungi în acelaşi moment ca şi oricare altul...va trebui să alegi calea pe care vei merge de acum înainte. Eşti creatorul sau creaţia? Accepţi puterea sau vrei să fii unul dintre cei mulţi, conduşi.
Ai ales. Crezi că îţi va merge bine? Aparent da. Aparent. Fericirea sau starea de bine nu e altceva decât o iluzie, o născocire a creierului pentru a se delecta cu câte un orgasm mental din timp în timp. Sau poate să fie doar o linie de cod introdusă măsluit printre celelalte, un virus care produce senzaţia de bine. Dar inevitabil ajungi din nou la starea de dinainte. Pentru că aşa trebuie să fie, pentru că totul este ciclic, pentru că noi avem nevoie să ne simţim prost, pentru ca apoi când ne simţim bine, această senzaţie să poată fi amplificată până la paroxism.
Identificarea creierului fiecăruia cu o antenă de emisie recepţie nu reprezintă decât ultimul pas înspre acceptarea controlului. Suntem predestinaţi pentru a muri, dar pentru a ajunge acolo fiecare dintre noi este nevoit să treacă printr-un anumit proces. Un proces numit viaţă. Şi se pare că la acest proces, cineva, undeva şi cândva, i-a conferit o prea mare importanţă!
Ar trebui să ne deconectăm creierele de iluziile pe care le purtăm după noi şi să le încărcăm cu realităţi deloc iluzorii. Mormane de sinapse să îşi încerce norocul prin alte locuri, prin alte universuri, pe oriunde, dar nu la noi.
Dar la urma urmei, aşa trebuie să fie şi oricât am încerca să găsim o explicaţie, de fiecare dată ne trezim prinşi în probleme şi mai mari. Pentru că nu suntem meniţi să ieşim vreodată din buclă sau să evadăm...
Pentru că aşa trebuie să fie!

A plecat!

Un strop. Atât. Pentru mai mult, e necesar mai mult. Pentru mai puţin, e necesar mai mult. Cum să fie mai bine?
Un surâs, o voce caldă la telefon, o imagine rapidă. Eşti tu. Eşti fiinţa menită să îmi taie răsuflarea, să mă arunce din înaltul piedestalului spre vârful degetelor tale...Eşti fiinţa menită să îmi învăluie inima într-o masă enormă de sentimente şi trăiri care mai de care mai impulsive şi mai puternice. Eşti fiinţa pentru care nimic pe lumea aceasta nu mai contează pentru că eşti tu...
Eşti totul şi mai mult decât atât. Eşti atâţia de eşti...
Apoi apari din nou. Ţi-am simţit parfumul mai devreme. Acum e vremea să îţi văd şi ochii atât de mari, limpezi, frumoşi...îmi zâmbesc şi mă întreb oare ce îi face să îmi zâmbească. E un zâmbet furat, rapid şi înşelător.
Apoi deschid ochii. EŞti tu, acolo, din nou. Cu ochii mari, frumoşi, îmi zâmbesc. De ce îmi zâmbesc atâta timp cât inima mea e pe punctul de a exploda? De ce? "Pentru că o meriţi!" vocea ei râzbate până la mine, dar parcă e dintr-o altă dimensiune, dintr-un alt timp. Totul e mai încet, totul s-a oprit, timpul nu se mai mişcă. DOar ea, ea, acea frumoasă creatură, acea fiinţă a cărei corp s-a pus în mişcare apropiindu-se lasciv de mine. Îi văd hainele cum dispar de pe corpul ei, un corp mai mult decât perfect. Nu e nimic altceva decât o minune a naturii, o Afrodita contemporană, o Monalisa, o Venus.
Îmi simt gura uscată şi mâinile transpirate. Îmi doresc ca acest moment să nu se termine niciodată, îmi doresc...
Îţi simt corpul atât de aproape, chipul tău atât de aproape de al meu, ochii tăi se scaldă în ochii mei, iar buzele, buzele...da, buzele...Răsuflarea ta sacadată, felul în care mă priveşti, buzele care le caută pe ale mele, buzele...Pielea ta lucioasă şi umedă, unghiile înfipte în spatele meu, muşcătura de la baza gâtului, apoi buzele...Mă priveşti în ochi şi îmi şopteşti ceva. Buzele tale nu se mişcă...
Dispari, la fel cum ai apărut, dispari! De ce dispari, de ce pleci, de ce mă laşi? De ce nu pot să închid uşa? Te mai întorci?

Haide să vedem dacă se mai întoarce!!!

Rog comentarii de pe margine :))))

Loop

Bleah. Pardon, sughiţ. Porc. Sinteză expresivă a realităţii. Crah. Crah? Bursier. Suav. Destins? Perfect niciodată nu va fi. Frustrat, da , frustrat.
Frustrat denotă acea stare de spirit în care în conflict cu mediul înconjurător fiind, cauţi în disperare o cale de scăpare. Unica problemă e că nu ai habar când şi cum şi de ce se întâmplă să devii un frustrat. Creierul tău îşi ia nişte măsuri de apărare, ţncepe să acţioneze din greu sistemul simpatic pentru a te scoate din tenebrele negre ale vieţii tale de mult pierdute. Şi te întrebi cum naiba ai ajuns să fii un poponar? Te întrebi cum naiba ai ajuns să ai jumate din păr verde şi jumate roşu. Cum ai ajuns să fii un tatuat sau unu plin de piercinguri. A fi frustrat înseamnă a încerca să împărtăşeşti ceva cu cineva şi acel cineva nu reuşeşte să te urmărească, să te înţeleagă. Tu devii impacientat, gândindu-te că greşeşti undeva, şi din greu începi din nou să încerci să te faci înţeles. Într-un final, răspunsul pe care îl primeşti este ceva de genul "Să-mi f... una, da ăsta e dus rău...god damn freaky!"
Ce prieteni, ce iubiri, ce viaţă socială, ce servici bun? Utopii...realităţi paralele, universuri în buclă.
Toate se intersectează, toate se repetă, dar de fiecare dată ajungi în acelaşi punct. Şi te întrebi. Realizezi la un moment dat. Îţi dai seama unde ai greşit. Dar e târziu. Începi să dai jos un pierce, apoi pe celălalt. Iei o primă cămaşă mai serioasă pe tine...cu mâneci lungi, bineînţeles, ca să îţi acopere tatuajele acum urâte de pe braţe. Cu stupoare constaţi că părul tău are o culoare naturală. Începi să simţi că poţi să te schimbi, că încă mai ai ceva de oferit. De fapt încă nu ai oferit nimic lumii acesteia, aşa că ar fi timpul să o faci.
Proscrisul a devenit predicator. Sensul a devenit o linie de ghidare. Socialul e noul tău scop. A demonstra înseamnă a construi, a ieşi din bucla în care intraseşi. CU ce costuri, cu ce pierderi. Victime colaterale, îţi spui. Te linişteşte asta şi îţi conferă o doză şi mai mare de încredere în tine.
E un început. Începi să îi vezi tu pe ei. Zâmbeşti când îi vezi cum trec pe lângă tine pe stradă. Nu vrei să îţi mai aduci aminte, dar ei sunt acolo...tu nu!
Frustraţi...

Supergirl...

Te-am văzut pentru o clipă. Sau mai mult? Poate mai mult...Poate prea puţin, poate aş fi vrut mai mult...dar tu mi-ai spus atâtea! Când? Cum şi de ce? Cred că privirea ta a vorbit, a şoptit cuvintele, a tulburat apele, a pătruns acolo unde atât de greu se intră în ultimul timp...De ce acum, tocmai acum, după atâta timp? Eşti în gândurile mele, chipul tău angelic răzbate biblic în ochii mei. Te simt aproape, dar încă eşti atât de departe! Dar ai vorbit, ai spus ceva frumos, deşi nici un cuvânt nu ai rostit. Din nou tu, din nou imaginea ta, din nou parfumul tău. Parfumul tău, discret.

Apoi te-ai întors, ai vrut să pleci. Privirea ta s-a aruncat în grabă peste altceva, un altceva deloc interesant, atât de neinteresant încât nu ai poposit prea mult asupra acelui ceva. Vrei să pleci dar te întorci, te întorci şi mai spui ceva. Ochii tăi mai spun ceva. E atât de scurt, atât de rapid, atât de codificat...dacă mă înşel, dacă greşesc, dacă interpretez totul aiurea? Inima îmi tresaltă, reacţionând intens la un asemenea gând negativist. E supărată că ai fost aici de atâta timp, şi cu toate acestea, nu a făcut nimic ca să facă ceva să fie important, ceva ce să conteze, ceva ce să facă diferenţa. Dar ochii tăi...atât de frumoşi, atât de expresivi, alături de zâmbetul monalisic şi pielea ta fină distrug orice şansă pe care o sărmană inimă ar fi putut să o aibă în faţa ta. Cedează în faţa unei zeităţi a cărei existenţă pe pământul acesta are o însemnătate apocaliptică...sau poate genezeistică.

Apoi pleci. De data aceasta ai plecat. Dar nu pentru mult timp. Te-ai întors. Dar nu aşa. Eşti lângă mine, dar nu te pot simţi. Pot să văd ce zici dar nu pot să aud. Ştiu doar că eşti acolo. Şi că vorbeşti cu mine. Ştiu.

Un sentiment, o reacţie, un impuls, o răsuflare, o imagine, o senzaţie....bau!

Rog comentarii pe margine ;)))