Duşul social. Extincţia #8

Arian aruncă o privire către poziţia Mariei, apoi îl văzut pe Abel ieşit din navă, uitându-se către vârful muntelui. A început să alerge către el, simţind o modificare în ceea ce definea spaţiul ca fiind o realitate improbabilă. „Ei” au reuşit să îl găsească pe Abel şi acum deschideau o nouă poartă către lumea lor, probabil în încercarea de a aduce cât mai mulţi dintre „Ei” pe Pământ. Liu a observat agitaţia şi şi-a aruncat privirea asupra lui Arian care mai avea doar doi metri până la Abel. I-a văzut pumnul încleştat şi pregătit să lovească, neavând de unde să ştie motivul pentru care făcea acest lucru.
- Nuuu! un strigăt lung ieşi din pieptul lui Liu, iar Abel se întoarse către ea exact în momentul în care Arian se aruncă asupra lui.
Abel a văzut pumnul cum trece prin faţă ochilor săi, simţindu-i forţa incredibilă pe care o emana. Şi-a dat seama că dacă acel pumn l-ar fi lovit, dacă nu ar fi fost ţipătul lui Liu şi eschivarea la timp, acum probabil că ar fi fost întins pe jos într-o baltă de sânge cu ţeasta spartă, mort.
- Nu eşti tu cel care să mă omoare pe mine! strigă el la Arian sărind asupra adversarului său.
Arian simţea tot mai puternic fluxul de energie emis de creierul lui Abel. Ar fi putut să îl prăjească dar nu îşi dorea aceasta pentru că rolul lui Abel în această luptă era printre cele mai importante. A rămas în picioare doar o singură opţiune şi anume: aceea de a-l omorî. Un gând hilar îi străbătu creierul în timp ce îşi planifica mişcările pe care avea să le facă. „Ce ar fi dacă l-aş întreba dacă acceptă să îl omor? Oare ce ar zice?”. Ştia exact cum avea să o facă încă de când creierul său a înregistrat eşecul pumnului devastator. În timpul în care pumnul trecea prin faţa ochilor lui Abel, Arian a construit un nou atac în totalitate, dar unul foarte scurt pentru că nu avea timp de pierdut. Acest ultim plan a trebuit să fie modificat deoarece nu a anticipat reacţia lui Abel. Atunci i-a venit ideea cu intrebatul.
- Crezi că eşti de acord să mori? Ai încredere că o să te readuc la viaţă? strigă Arian, în timp ce Abel sărea peste el.
- Nu eşti tu cel care o să mă omoare! repetă Abel răspunsul.
Arian era cu faţa la Abel când acesta şi-a aruncat pumnul către el. O lovitură rapidă şi scurtă la încheietura mâinii cu pumnul strâns a fost de ajuns pentru a scoate din luptă definitiv acea mână. A urcat apoi pe aceeaşi mână, lovind bicepsul din interiorul mâinii, sub muşchi. Această lovitură a fost dată cu palma deschisă şi cu degetele întinse. De fapt degetele intrau sub muşchi, ceea ce provocau o durere oribilă, deoarece scoteau practic muşchiul de pe os dacă era aplicată forţa necesară. Arian nu a vrut să îi provoace mai multe pagube pentru că asta ar însemna să dureze prea mult reparaţia şi implicit recuperarea. În aceste condiţii, o lovitură de picior la genunchiul drept l-a făcut pe Abel să îngenuncheze, cu capul pregătit la nivelul şi poziţia pe care şi-o dorea Arian.
- Arian, nuuu! un nou ţipăt al lui Liu, în timp ce craniul lui Abel era zdrobit de forţa nimicitoare a pumnului lui Arian. Abel a căzut într-o baltă de sânge, mort, exact cum prevăzuse cu câteva secunde în urmă.
Toţi se uitau muţi de uimire, neştiind ce să creadă, ce s-a întâmplat şi dacă ar fi trebuit să intervină sau nu. Oricum, reacţiile lor ar fi fost mult prea târzii ca să facă vreo diferenţă. Finalul ar fi fost acelaşi, inevitabil, moartea lui Abel. Ce îi nedumerea pe toţi era motivul pentru care Arian a fost împins să facă această oribilă crimă.
- De ce ai făcut asta, nenorocitule? L-ai omorât, mi l-ai luat! Liu îl lovea pe Arian cu pumnii ei mici, dar acesta o luă în braţe şi îi şopti ceva la ureche. Liu se opri, se dădu un pas în spate şi i-a dat o palmă cât a putut ea de tare. A fost răsunătoare mai mult decât dureroasă, dar satisfăcătoare pentru Liu, care părea că nu mai avea nimic de comentat. S-a îndreptat către Maria să o ajute să se ridice.
Arian a căutat existenţa vreunui alt flux de energie, dar nu a mai găsit nici unul. Nu l-a mai simţit din momentul în care l-a omorât pe Abel. Îşi ridică privirea către ceilalalti din echipă întrebându-se dacă trebuie sau nu să le transmită ceva. A preferat să păstreze tăcerea pentru că în final faptele lui aveau să fie înţelese şi justificate.
- George, urcă pe toată lumea în navă, plecăm acum! strigă Arian la George. Acesta le făcu semn tuturor să intre, au luat-o şi pe Maria pe o targă pentru că nu mai era capabilă să umble din cauza modificărilor survenite în metabolismul ei.

Apa

Este unul dintre acele elemente. Mai mult decât atât creează dependenţă...unul dintre cele mai mari droguri create vreodată. Sunt lucruri inimaginabile pe care omul le-ar face atunci cănd corpul i se usucă. Sunt de asemenea conştient de faptul că mulţi dintre voi mă veţi contrazice aici, dar deh, uite aşa o să mai petrecem juma de oră pe drum la discuţii...

De ce drog? Pentru că fără apă, corpul nu poate supravieţui. Buun, dar unii cârcotaşi ar spune că drogurile nu te omoară şi că liniştit poţi să trăieşti fără ele. Da, perfect de acord, dar să nu uităm că aceleaşi droguri te pot la fel de bine omorî. Dacă nu e un drog, atunci de ce plătim apa? Nu ar trebui să fie un bun nevandabil? Nu ar trebui să ne bucurăm de ea şi de proprietăţile ei?

Şi din nou ar apărea unii cârcotaşi care ar spune că nu te obligă nimeni să cumperi apa, deoarece poţi la fel de bine să mergi până la cel mai apropiat izvor şi să îţi umpli rezervoarele, că mulţumind ţării noastre, ne-a oferit asemenea bogăţii din belşug. Ei bine, eu nu mă refer la mine, cel care coboară la magazinul din colţ şi îşi cumpără apă atunci cându nu îşi cumpără bere, şi asta pentru că îmi este prea lene să mă arunc un km mai sus să culeg singur apa din izvor. Mă refer la zonele unde întradevăr apa este un bun comercial, o marfă în adevărata putere a cuvântului. Mă refer la zonele în care ultimul izvor s-a secat înainte de a reuşi să umpli un bidon. Mă întreb ce reprezintă apa pentru acei oameni?
Şi sunt mulţi aceia care profită de necesităţile acelor sărmani, necesităţi care trebuie, şi când spun trebuie, păi trebuie, să fie satisfăcute.

Şi s-ar spune că apa are memorie, că apa simte, că apa este cel mai pur element. Cu toate acestea, memoria ei nu ne ajută să ne aducem aminte imaginile şocante cu copii subnutriţi, schelete umblătoare. Sentimentele pe care cică le-ar stoca din nou nu le oferă la nimeni pentru că nu are bunătatea de a fi empat. Poate astfel am putea simţi ce simte tatăl a doi copii care cu lacrimi în ochi le dă acestora ultima gură de apă. Se uită îndurerat la buzele lor crepate, la pielea lor murdară şi plină de praf, la mâinile uscate, la soţia lui bolnavă într-un colţ. Cu ultimele forţe, îşi sărută pe frunte copiii, aruncând din mers câte o lacrimă pe creştetul lor. Ia bidonul de toartă şi iasă din colibă în praful ridicat de vântul uscat de afară. Gâtul i se usucă instantaneu şi la fiecare înghiţitură simte mii de ace ce îi zgârie laringele. Se îndreaptă înspre mulţimea adunată în jurul maşinii cu remorcă ce apare în fiecare zi, la aceeaşi oră. Ieri nu a luat apă, îşi aduse aminte cum s-a certat cu vecinul mai înstărit, s-au luat la bătaie şi toţi au dat vina pe el. Cei din camion l-au alungat de acolo...a fost nevoit să meargă la copii cu mâna goala. Îşi aduse aminte privirea din ochii lor când au văzut bidonul gol...a simţit că ceva în el se rupe...a avut pentru moment impresia că era sufletul, dar nu, nu, era umanitatea din el cea care începea să se răzvrătească. Acum le-a promis copiilor că se va întoarce cu bidonul plin. Se îndreptă cu privirea sus şi cu pasul hotărât către camion.

Privirea din ochii copiilor lui l-au făcut să se aşeze liniştit pe singurul scaun din casă, uitându-se palid la ei cum se înfruptă din minunata apă. Era cel mai frumos cadou pe care l-ar putea oferi. A căzut de pe scaun. Mâna îi era plină de sânge, cămaşa la fel. Murea. Copiii au venit lângă el, dar erau prea mici pentru a şti ce se întâmplă. Mama lor cu greu s-a ridicat speriată din pat. S-a apropiat de el târându-se aproape în praful de pe jos. S-a uitat încă o dată în ochii copiilor lui...era ultimul cadou pe care l-a mai făcut pentru ei. Din nou a simţit sufletul cum i se rupe în două, înainte de a muri înjurând în gând lumea în care s-a născut!

Dar cu toate acestea trebuie să recunoaştem că apa are şi părţi bune...sau?

Idei

Ele sunt, ne înconjoară, ne aproprie, ne fac să gândim. A avea o idee înseamnă o reacţie la nivelul câtorva sinapse. Probabil că tiparul chimic şi electric al sinapsei realizate s-a modificat, mulându-se pe acest nou rezultat...ideea. Pe lângă aspectele chimice, mai apar şi substanţele eliberate în corpul tău, acelea care îţi provoacă acea stare de excitare, de încântare, de nerăbdare. Te arunci asupra unei foi de hârtie pentru aţi aşterne minunatele tale gânduri. Îţi este teamă să nu le încurci, îţi este teamă să nu le uiţi. În final te ridici zâmbind, uitându-te satisfăcut la ideea avută şi acum aşternută pe hârtie în faţa ta.

Idei...toţi le avem, dar nu întotdeauna ne putem bucura de ele. Nu de fiecare dată o idee poate să fie productivă, şi de cele mai multe ori aceasta dispare la fel de repede cum a apărut. Altă dată, ne lăsăm cuprinşi de acea exultare de moment pentru ca în următorul moment să realizăm cât de inutilă şi imbecilă a fost fosta idee. De multe ori ai idei care nici măcar nu ştii la ce sunt bune, la ce le-ai putea folosi! În aceste cazuri, cel mai bine e să le notezi undeva şi apoi să arunci hârtia pentru că altfel rişti să te faci de râs.

Idei...pot fi de multe feluri, de multe tipuri. Pot fi vocaţii, sau simple momente inspiraţionale. Pot fi revoluţionare sau cu acţiune doar pentru persoana ta. Pot fi geniale sau pot fi stupid de tâmpite. Pot fi scurte sau pot fi lungi. Pot fi clasificate după apartenenţa lor la cadrul legislativ al vreunei dogme, sau pot fi aruncate în mrejele unor religioase secte. Pot fi măreţe sau pot fi limitate. Pot să aducă beneficii sau pot să aducă tot felul de probleme. Pot să încânte sau pot să supere.

Ideile există pentru ca noi să putem exista. Fără ele nu ar putea exista continuitate şi fără ele am fi rămas probabil aceiaşi homo erectus de acum milioane de ani. Suntem dependenţi de ele şi suntem dependenţi de efectele pe care le provoacă. Frumuseţea ideilor constă în faptul că oricine le poate avea. Poate să aibă o idee genială omul care stă la colţ de stradă cerşind, sau la polul opus cel care se plimbă liniştit cu iahtul său. În esenţă nimic nu îi diferenţiază pe aceştia doi, dar în fapt...cel cu iahtul poate să îşi pună în aplicare ideea, pe când cel care cerşeşte riscă să moară alături de ideile lui. Chiar mai rău, poate să moară în aceeaşi stare socială, dar privind ideea lui furată şi pusă în practică de cel cu iahtul.

Idei...exprimă-le liber în speranţa că cineva te aude!

Beţiv

Alcoolizat strigi drumului să te lase în pace. Alcoolizat, îţi întorci stomacul pe dos în crunta încercare de a scăpa. Alcoolizat te arunci urât mirositor în pat, îmbrăcat, înfometat, murdar. Alcoolizat te trezeşti de dimineaţă cu o durere de cap îngrozitoare, cu o respiraţie oribilă, cu cearşafurile murdare de la hainele tale aruncate prin şanţuri cu o seară înainte. Toate acestea de ce? Care e rostul? Care e sensul? Mâine o iei de la capăt, acelaşi drum, aceeaşi senzaţie în stomac, aceleaşi haine murdare, aceeaşi durere îngrozitoare de cap...

Beţiv...nu eşti altceva decât un nonsens, un pierdut pentru societate, un simplu viciat. Nu mai crezi în nimic, în nimeni, nici măcar în tine. Părinţii te-au uitat...nu le-ai dat de ales, nu i-ai mai sunat de atâta vreme, nu i-ai căutat. Îţi aduci aminte când s-au întors ei către tine, când te-au ridicat din tufişurile din faţa scării, tufişuri în care ai adormit cu o seară înainte, din nou alcoolizat. Te-au ridicat, te-au dus în casă, te-au spălat, te-au curăţat, că doar deh, eşti fiul lor, ce naiba! După care au plecat...Oare ruşinea a fost cea care te-a oprit din a încerca să îi mai vezi? Păcat că nici măcar atunci când chiar şi tu te mai întrebi: "Oare mai trăiesc?", nici măcar atunci nu îţi pasă pentru că preferi în schimb să îţi arzi gâtlejul cu o duşcă din cea mai tare şi cea mai ieftină marfă pe care o poţi găsi.

Munceşti cu ziua, doar ca să poţi ajunge în fiecare seară după muncă să îţi iei doza. Nu mai poţi fără acea duşcă, nu mai poţi fără mirosul alcoolului, fără gustul lui. Un gând ciudat îţi trece prin cei câţiva neuroni rămaşi intacţi..."E bine totuşi că am ajuns acum să beau două pahare şi să fiu muci. Înainte beam şi beam şi beam şi când credeam că mă opresc, începeam iarăşi! Acum nu mai e aşa...îmbătrânim". Chiar şi tu te miri cât de sadic poţi să fii!

Ieşi din barul din tunel, acela ascuns, acela cu barmaniţa aceea cu trei fire de mustaţă sub nas şi care mereu miroase a transpiraţie. Într-una din serile în care mai aveai puţin până când creierii tăi nu mai răspundeau la nici un stimul, ai observat un strop de transpiraţie prelingându-se de pe părul lung din zona axială a acelei hidoase femei. Ţi-a fost de ajuns imaginea ca să umpli cu vomă barul oricum slinos şi murdar.
Ieşi din bar, vomitând sonor ţinându-te de perete. Nu mai simţi nimic deja. A voma face parte din tabieturile zilnice, deşi câteodată stai şi te miri de ce corpul îţi reacţionează astfel chiar şi după atâta timp. Dar nu ştii că problema nu e voma, ci sângele din ea. Sânge pe care nu ai cum să îl obervi pentru că eşti mult prea beat.
Ieşi din bar şi te îndrepţi către casă. Casă...ai avut odată o casă, ai avut şi părinţi, dar te bucuri totuşi că nu ai avut soţie sau copii. Te duci acasă. O cameră, asta e casa ta, o cameră, un pat, o masă...goală.
Ieşi din bar şi...

Nu îţi doreşti nimic, nu mai vrei nimic, nu mai simţi nimic. Singurul tău gând e că nu e nimic care să te sperie mai mult decât lipsa barmanesei din barul mizerabil din tunelul de sub strada care dă în strada ta.

Te stingi cu ea în minte, singur pe pat, fără ca cineva să îţi fie la căpătâi, fără să te poţi gândi la o mamă care şi acum îşi plânge fiul de care nu mai ştie nimic. Închizi ochii lăsându-te pradă durerii pe care ai suportat-o atâţia ani...de data aceasta e o durere frumoasă, lină şi induioşătoare, aproape o plăcere să o simţi.

Deschizi brusc ochii la auzul unei voci baritonale şi ca şi răspuns la cele două palme administrate:"Trezeşte-te beţiv ordinar! Nu îmi vii tu acilea să îmi dormi pe bar! Ieşi afară, putredule!". Nu e altcineva decât prietena ta de ceva vreme, barmaniţa!
Ieşi din bar înjurând-o spumos că nu te-a lăsat să mori liniştit...erai atât de aproape...atât de aproape!

Lucruri mărunte

Merită să te bucuri de orice, şi mai ales de lucrurile mărunte.

Sunt acele lucruri care continuă să îţi încânte privirea, restul simţurilor simţind şi ele puţin mai mult decât necesar.
Sunt acele lucruri care te fac să zâmbeşti, dar nu să râzi. Sunt acele lucruri care ţi se par triste, dar nu îndeajuns pentru a te putea face să verşi o lacrimă.

Este berea pe care o bei la sfârşit de săptămână cu colegul de la muncă. Este chiar sfârşitul de săptămână care a venit parcă mult prea repede. Este ciocolata pe care o savurezi de parcă apocalipsa ar fugi în spatele tău.

Este fata care îşi aruncă privirea fugar în ochii tăi. Este băiatul care o strânge protector de mână, fericit la culme fiind. Este bătrânul care îţi spune că se pregăteşte pentru aniversarea a 50 de ani de căsătorie. Este bătrânica ce îl ţine tremurând de mână.

Este maşina pe care o vezi pe stradă şi pe care ţi-o doreşti. Este ski-ul pe care ai vrea să îl practici în continuu. Este biroul la care îţi petreci jumătate de zi câteodată. Este rama care ţine nemişcat chipul unei persoane. Este telefonul care sună. Este numărul care apare pe ecran.

Este e-mailul pe care tocmai l-ai primit. Este cuvântul pe care doar ce l-ai auzit. Este munca pe care ţi-ai dorit-o. Este şeful cu care te înţelegi excelent. Este călătoria pe care urmează să o faci.

Este inima care îţi bate mult prea tare. Este inima care simţi că se rupe. Este imaginea din poza ruptă într-o mulţime de părţi. Este ziua de Luni. Este ploaia care te aşteaptă mohorâtă, luni, la ieşirea din bloc spre servici. Este umbrela care îţi lipseşte. Este ideea de singurătate. Este chiar singurătatea. Este munca ce nu te satisface. Este bătrânul care moare. Este bătrânica ce are să îl urmeze. Este fata care nici măcar nu se uită la tine. Este băiatul care îi dă o palmă în mijlocul străzii. Este iarna fără zăpadă.

Sunt lucruri pe care le doreşti, sunt lucruri pe care le vezi, sunt lucruri pe care poate le ignori, sunt lucruri care te ating şi mai presus de toate sunt cele care te dor. Dar priveşti din nou în jur, şi îţi spui că sunt doar lucruri, şi mai mult decât atât, sunt lucruri mărunte.
Sunt acele lucruri mărunte, care trec, se duc, le uiţi, dar pe care la un moment dat ai să ţi le aduci aminte.

Punct de vedere

Interpretări diferite, sensuri diferite, forme fel şi fel, imagini, culori, cuvinte. Toate sunt puncte de vedere. Niciunul nu există ca şi un modul fix în motorul zilelor noastre. Cu fiecare privire aruncată, percepţia se modifică. Acelaşi sentiment nu e capabil să revină de două ori la aceeaşi intensitate. Emoţiile pe care le încercăm nu sunt repetitive, deşi ne oferă momente în care am tinde să credem în continuitate. Ei bine nu, rupturile produse de fiecare conexiune neuronala, şi chimia creierului face ca omul să simtă ceva...de fiecare dată altceva. Impulsurile primite, intensitatea lor, densitatea şi lungimea undelor sunt factori care diferă de la om la om, de la situaţie la situaţie. Cu stupoare constaţi că nu are nici un sens ceea ce faci...pentru ca în secunda următoare să conştientizezi că nu e de loc aşa. Câteodată te întrebi ce semnificaţie are cuvântul pe care l-ai rostit mai devreme. Te pierzi în voluptatea intensă a chiar gândurilor proprii. Dar priveşti altfel, şi nimeni nu te poate convinge că nu e aşa. Chiar şi imaginile care îţi apar în faţa ochilor...nu te-ai întrebat niciodată dacă persoana de lângă tine vede aceeaşi imagine ca şi tine? Cine a stabilit culoarea Roşie va fiind culoarea Roşie? De ce e Roşie şi nu e Albastră? Nuanţe percepute diferit, separat şi independent duc la interpretarea incorectă a...la naiba...iarăşi am avut un punct de vedere!
Etichetele cu care ne îmbrăcăm în societate sunt puncte de vedere asupra lumii în care ne vedem. Separaţi suntem independenţi. Mai mulţi la un loc înseamnă interacţiune, înseamnă schimb de opinii, înseamnă multiple personalităţi, multiple gândiri şi mai mult decât evident, diferite aspecte/puncte de vedere. Ca şi sistem de atribuire a emoţiilor când independent şi când social, putem să aruncăm o umbră de deşertăciune asupra socialului deoarece inevitabil, necesitatea acestuia din urmă de a pune în evidenţă un lider face ca punctele de vedere să se estompeze. Totul în detrimentul fiecărei persoane ca şi individ care se vede obligat să accepte alte puncte de vedere decât ale lui. A fi unul singur înseamnă a-ţi persecuta indiferent de ce e în jur, conştiinţa. Dar aceeaşi conştiinţă îţi calcă în picioare la final orice punct de vedere...
Ei...am încercat şi eu să arunc un punct de vedere! S-ar putea ca a mea conştiinţă să îmi inducă sentimentul că am greşit, că ceea ce am făcut e doar o poliloghie inutilă şi că doar am lungit o sintagmă până în ceruri...

Secolul XXX

Trei de "x"...ce ar putea să însemne în afară de un cromozom în plus! Dacă ar fi trei cromozomi "x" atunci ar trebui să fie super femeia secolului 21...ceea ce nu e, cel puţin nu în discuţia actuală. Ce poate să însemne altceva decât vulgaritate, ce poate să fie altceva decât conotaţii sexuale, ce poate să fie în afară de cuvântul ultra cunoscut "porno"!?! Da, secolul porno, cam asta vroiam să spun...am încercat să o arunc mai delicat. Delicat...nu se prea potriveşte cu porno. Ar trebui să folosesc cuvinte grele, gen fetis, gen MILF, gen...eu gen. Secolul porno = siteuri porno. Mii de siteuri porno, milioane de oameni vizionând o industrie mereu înfloritoare. Nimeni nu vorbeşte despre ea, dar toată lumea ştie că e acolo. Ce e mai porcos decât un dormitor îmbâcsit de nopţi întregi de orgii, gemete şi satisfaceri morale? Dar cine vorbeşte despre aşa ceva? Câţi nu vorbesc despre minunatele minuni ale Amsterdamului, câţi nu intră cu capul plecat într-un sexshop? Video chat, linii telefonice fierbinţi, industria media, cinematografe exclusiv porno. Pornomaniaci...reinventam definiţia cuvântului şi semnificaţia lui mai repede chiar decât se reinventează berea. Care e până la urmă diferenţa între un regizorul unui serial şi cel al unui film porno? Probabil că primul nu riscă să fie stropit cu "lichide seminale" în timp ce filmează...nu, nu e nici o diferenţă, e aceeaşi calitate, aceiaşi actori uneori de doi lei, aceleaşi povestiri, aceiaşi intrigă. Diferă puţin dicţia, că deh...unii o folosesc mai mult, ceilalţi mai puţin. Dar până la urmă se rezumă la industrie, la bani, la "realizări profesionale". Poate fi şi asta o carieră la urma urmei! Cum multe dintre ideile de civilizaţie se pierd în detrimentul unei partide bune, jocurile de culise sunt cele care mai stăpânesc omul şi cât de cât îl diferenţiază de homo erectus. Cel puţin dramul de moralitate pe care societatea şi hainele pe care le purtăm ni le-au indus, dramul acesta ar trebui să nu îl aruncăm la gunoi. Suntem pe cale de a cunoaşte o explozie de imoralitate pornoaleasă datorită stadiului de degradare în care ne recunoaştem în aceste momente. Deşi a recunoaşte un asemenea fapt ne face să devenim neanderthalii din care am ieşit corciţi, suntem pe marginea unei prăpăstii în care dacă ne avântăm...probabil că am deveni nişte pornaholici! În curând cineva o să realizeze potenţialul pe care această piaţă l-ar putea avea, şi beneficiile pe care le-ar putea aduce economiei şi o să ne trezim aruncaţi, împroşcaţi şi spulberaţi de degradarea morală a secolului porno în care trăim!!!
Viaţă lungă lui Hugh, poate mai reinventează cuvântul MILF!

Dusul Social. Extinctia #7

- Asta se va întâmpla cu întreaga rasă umană, Arian! Nu mai avem nevoie de Bomba Atemporală, de dilatarea timpului! Prozon din nou părea mulţumit de ceea ce a reuşit să îndeplinească şi de descoperirile făcute.
- Nu puteţi să faceţi aşa ceva! Arian îşi reveni din şoc, şi mintea lui începea să lucreze pentru a construi un plan.
- Acum, dacă vrei să îi opresc din a mai face mai multe victime, te rog să continui ce ai început! Prozon ştia că dacă Arian va accepta această situaţie, atunci războiul lui cu lumea e pe jumătate câştigat.
Arian i-a făcut un semn din cap, un semn de supunere, iar Prozon i-a oprit pe cei cinci „Ei” care deja omorâseră aproape douăzeci de oameni din acea încăpere, majoritatea soldaţi. Fiecare a rămas legat la victima în care erau când Prozon le-a transmis să se oprească. „Curios lucru” îşi spuse Arian „asta înseamnă că totuşi, nu ţine de compatibilitate cub-surogat! Pot să aleagă pe oricine!”. S-a îndreptat docil către biroul pe care Maria încă inconştientă şi goală îl aştepta. Intră în ea rugându-se să termine cât mai repede, să nu mai prelungească acest chin mult timp. Prozon aştepta liniştit momentul în care aura lui Arian va deveni strălucitoare, semn că finalul era aproape. Acesta nu întârzie să apară, şi în curând Arian îşi lăsa toată sămânţa în interiorul cald al Mariei.
- Foarte bine, foarte bine! Prozon îşi frecă mâinile şi corpul lui pică la pământ, inert în momentul în care cubul ieşi din creierul surogatului.
Arian era încă în interiorul Mariei când l-a văzut pe Prozon cum atinge doar cubul de fruntea Mariei, fără a intra în ea. În schimb pelerina înregistra o activitate mult mai intensă decât de obicei, adunând un flux mare de energie în partea de jos a acesteia, parte care în curând se contopi cu corpul Mariei. Imediat a ieşit afară iar activitatea neuronală a pelerinei a revenit la un flux normal. Creierul lui Arian din nou înregistra informaţii legate de sistemul neuronal de data aceasta al Mariei şi a văzut un intens flux de energie străbătându-i tot corpul şi adunându-se în zona inghinală în apropierea uterului. Acolo s-a creat uniunea dintre cele trei forme de viaţă, ovulul Mariei, sămânţa lui Arian şi particula lui Prozon, rezultând o celulă a cărui ritm de creştere era mult superior unei gestante normale. Arian a estimat perioada de gestanţă la două zile, ceea ce însemna că avea două zile să salveze populaţia acestui pământ!
Prozon nu a mai putut să intre în corpul vechi, deoarece întregul sistem neuronal al acestuia era ars, ceea ce îl făcu să înceapă să îşi caute o victimă.
- Faci o greşeală, Prozon! spuse Arian la vederea cubului apropiindu-se de el, cu vădita intenţie de a-i ataca sistemul nervos.
Prozon se apropie de fruntea lui Arian, încercând să acceseze informaţii despre creierul acestuia. În momentul în care un colţ al cubului s-a apropiat la câţiva milimetri de fruntea lui Arian, acesta a eliberat o cantitate atât de mare de energie încât l-a trântit pe Prozon de peretele ce se afla la câţiva metri depărtare. Rămase puţin acolo uitându-se la pelerina transparentă a lui Prozon...jumătate era arsă! Activitatea neuronală a pelerinei începea să revină şi să prindă contur din nou, dar deocamdată mult mai slab decât înainte.
- Jumătate dintre echipele din fiecare încăpere vreau să îi găsiţi pe Arian şi pe Maria. Vă uploadez informaţia acum! Prozon transmitea această comunicaţie către toţi „Ei” din incinta Zonei 51. Îşi revenea cu greu din şocul de mai devreme şi aproape nici nu ştia ce s-a întâmplat cu el. A vrut să îşi ducă mâna la frunte, dar nu mai era în niciun corp, şi îl percepea pe Arian ca şi un flux imens de energie! Nu a mai văzut niciodată pe cineva să emane un asemenea flux...poate doar pe Conducătorul Suprem. I-a atras atenţia şi fluxul de energie emise de uterul Mariei, în care se dezvolta ceea ce avea să fie viitorul stăpân al Universului

Arme de distrugere în masă

Probabil vă arunc cu gândul la bombe atomice, calamităţi nucleare, noruri radioactive şi alte catastrofe demne de un film gen 2012. Ei bine, acestea ar fi cred cea mai mică problemă comparativ cu capabilităţile pe care le poate avea un vizionar, un om de ştiinţă, un lider, un scriitor. Acum, exceptând creierul şi implicit neţărmuita lui înţelepciune, mergem puţin mai departe şi ne întoarcem puţin în trecut, lângă oameni care au fost mari şi cărora istoria le-a dedicat un loc onorabil în analele sale. Să aruncăm o privire la cei care erau capabili să scrie o carte cu o peniţă făcută din pana unei gâşte şi pe care trebuiau să o înmoaie în cerneală la fiecare rând. Să ne aruncăm privirea asupra acelora care au ars pe rug datorită ipotezelor pe care le susţineau, ipoteze care au împins ştiinţa pe noi culmi. Să ne aducem aminte de cei care au reuşit doar prin puterea convingerii să formeze, să conducă, să lase urmaşilor lor imperii. Să ne amintim de cei care au văzut posibilitatea unor lucruri de a fi posibile şi mai mult decât atât le-au aruncat posterităţii pentru a profita de ele.
Toţi aceşti oameni, ar păli acum în faţa unui puştan de cinşpe ani care îi explică în câteva rânduri de cod cum un program poate să calculeze funcţii matematice impresionante. La ce bun, la ce bun? La ce bun sacrificiul lor, la ce bun evoluţia noastră? Creionul, peniţa? Elemente de mult date uitării...Acum avem calculator, avem tastatură, avem programe care transpun cuvintele din audio în word. Porumbei călători, poştaşi călare, telegraf? De ce să vorbim despre aşa ceva când acum avem messenger, aol, skype, e-buddy, etc. Biblioteci, pergamente, mii, sute de mii de cărţi adunate la un loc care să reprezinte întreaga istorie şi cultură a unui popor? Pentru ce, la ce bun? La ce bun când avem internetul, aproape infinita sursă de informaţie!
Cu toate acestea, la ce bun? Pentru ce le avem? Oare nu reprezintă chiar lucrul de care ne temem cel mai mult...distrugerea noastră atât ca şi societate, dar eventual şi inevitabil ca şi specie! Acum ar fi un moment bun pentru a apărea o alternativă la internet, la calculator, la messenger, la lipsa cititului unei cărţi...altfel o să coborâm din ce în ce mai jos şi cu o viteză tot mai mare. Ne vom îndrepta vertiginos către propriul nostru sfârşit, sfârşit simulat în atâtea moduri prin chiar mijloacele expuse!

Asertiv

Şi dacă aş fi agresiv ce ar fi? De ce neapărat trebuie pentru ca un om să fie considerat raţional, să fie asertiv? Poate că unul puţin mai impulsiv, unul care nu aşteaptă la rând, unul care bate cu pumnul în masă, unul care poate mai şi scapă câte o înjurătură, poate că unul de genul acesta nu este totdeauna plăcut. Dar din păcate/fericire, este eficace. Eficacitatea acestuia, tenacitatea omului agresiv, în detrimentul asertivului face diferenţa în multe situaţii.
De exemplu, dacă mergem la magazin să cumpărăm tampoane, şi indolenţa doamnei de la casă este atât de cruntă încât ai vrea să iei tampoanele să i le îndopi în...nas...ei bine, noi, ca şi oameni asertivi, oameni puţin mai raţionali, spunem că nu are rost să discutăm cu doamna pentru că oricum nu putem să îi schimbăm atitudinea sau comportamentul. Mai mult decât atât, spunem că nu are rost să ne consumăm energia într-o dispută inutilă! Ei bine, acum vine rândul agresivului, care intră în scenă cu o falcă în cer şi cu una pe unde i-o fi, spunându-i vădit agasat doamnei ceva de genul :"Ascultă duduie, da-mi şi mie un telefon să îl aud pe şeful tău, poate e şi el puţin speriat de Protecţia Consumatorului pe care o să v-o aduc pe cap, să vadă şi ei mizeria din magazinul acesta, şi produsele expirate de pe raftul din spate! Sau poate dacă nu îl sperie asta, o să vă aduc şi Garda Financiară, că văd un bon nefiscal la matale în mână!" Ochii mari şi tremuratul mâinilor o dă de gol pe până acum indolenta noastră doamnă...bâlbâind, încearcă într-un mod mai mult decât hilar să "o dea la întors"...în tot acest timp, agresivul râde pe sub mustaţă, trecându-şi în catastif încă o reuşită!
Ei bine, făcând o uşoară analogie, putem observa în doamna cea bătrână pe dragii noştri conducători, iar poporul român nu e altul decât....
Eu aş merge pe asertiv, dar dacă sunt alte păreri, aş fi mai mult decât încântat să le aud!

TVA

E pe buzele tuturor! TVA, impozit unic, scăderi salariale, scăderi de pensii...Ce ar trebui să înţeleagă omul de rând când aude expresia "Creştere economică negativă"?!? Ce mai poate el să facă atunci când vede şi aude toată această năpastă pogorâtă asupra lui din înaltul forurilor superioare? Cu ce e el de vină, în afară că se gândeşte cu jale la ziua în care se va găsi în imposibilitatea de a-şi achita ratele la bancă, la casă, la maşină? Şi cu toate acestea pe nimeni nu interesează, pe nici unul din cei de sus nu îi duce gândul mai departe de câteva luni în faţă. Au ajuns şi ei ca şi orice om de rând care se chinuie să găsească o scăpare pentru ziua de mâine. Au ajuns şi ei să caute soluţii pentru a doua zi, au ajuns să nu îi intereseze repercursiunile pe care soluţiile lor le vor avea pe termen lung...fiecare îşi zice că o să vină următorul în locul lui şi că se va descurca respectivul cumva! Asta da gândire progresista!
Dacă avem probleme? Noi, ăştia micii, ei ăiă marii, avem probleme? Nuuuu, ce probleme să avem...şi chiar dacă am avea, le putem rezolva, că doar deh, vorba aia, "Am trecut noi şi prin altele mai rele!" Cu o asemenea atitudine, putem să fim siguri că nu vom mai ieşi curând din mocirla urât mirositare în care suntem băgaţi. Şi ce e mai nasol e că e doar începutul! E doar începutul unei mari porcării din care nimeni nu cred că ştie încotro se îndreaptă şi nici măcar când ar trebui să ajungă. Suntem sortiţi eşecului, suntem destinaţi suferinţei, suntem acoliţii ghinionului şi amicii cei mai buni ai insuccesului. Cu toate acestea, stăm aici, suntem aici, încă mai suportăm să vedem aceleaşi chipuri neasemuit de asemănătoare cu aceleaşi priviri neasemuit de pierdute în neştiinţă!
Vă asigur că dacă vom exista în aceeaşi continuitate, nu vom scăpa din ea multă vreme de acum înainte! O să ajungem...de fapt nu o să mai ajungem niciunde şi asta în mare parte se datorează faptului că nici măcar nu o să mai putem să plecăm pe undeva!
La naiba...suntem atât de pierduţi...dar deh, vorba aia "Să nu exagerăm, sunt alţii care o duc şi mai rău!"

Desuet

O semnificaţie, un gând, o idee. Cam de atât am avea nevoie pentru a porni într-o nouă călătorie, pe un nou drum, cu o nouă viziune asupra lucrurilor. Contrar aşteptărilor, toate se ptrec surpinzător de repede şi până realizăm ceea ce s-a întâmplat, lucrurile au luat o cu totul altă turnură. Te trezeşti debusolat, îţi dai seama că nu ştii ce s-a întâmplat, care au fost factorii care au contribuit la acest lucru să se întâmple, care au fost ideile de care te-ai debarasat înainte de a-ţi da seama că îţi puteau fi de un mare şi real ajutor. Strigi singur acum înconjurat de chiar propria-ţi nepăsare, strigi după un ajutor care întârzie să apară! Ce ai făcut, ce s-a întâmplat cu tine, în ce junglă te-ai ascuns, în ce pustiu? Te uiţi nedumerit în urmă, şi încet încet începi să îţi reaminteşti. Începi să vezi lucrurile aşa cum erau înainte de a lua tu acea decizie tâmpită care te-a aruncat nepăsătoare în mijlocul acestei pustietăţi. Pentru moment ai crezut că totul e desuet, că nu tu ai provocat această mişcare organică, că trecutul tău nu a fost influenţat negativ de deciziile luate pe parcursul timpului. Dar în curând realizezi că nu eşti o maşină, că vrei sau nu vrei, eşti condus de sentimente, de gânduri, de temeri, de idealuri. Cu toate acestea, nimic nu ar trebui să fie întâmplător, nimic nu ar trebui să fie lăsat să curgă fără a fi influenţat, nici măcar timpul, de fapt mai ales timpul!
Dar cum ai de gând să revii asupra a ceea ce deja s-a întâmplat, asupra a ceea ce deja a schimbat multe părţi din ceea ce are să urmeze? Cum, dacă stai şi nu faci nimic în privinţa asta, cum dacă simţi că nu aparţii niciunui loc, cum? De câte acţiuni ai nevoie pentru a reuşi să elaborezi un nou plan menit să îţi rezolve starea şi poziţia actuală? Mai bine alegi să laşi lucrurile să se destrăbăleze aşa cum fiecare crede de cuviinţă şi alegi să te retragi uşor înapoi în carapacea care te protejează într-un mod cât se poate de fictiv de intemperiile ce te înconjoară. Singura problemă e că e prea subţire, şi în timp are să se uzeze, scoţând la iveală o inimă, un corp, un suflet, dar fără de viaţă!
Atunci, CUM???